Probleme, probleme...

De câte ori ne întâlneam aveam senzația bizară de-a mă afla în fața unei dihănii greoaie, cu alură de urs. Nu era el foarte zvelt, dar senzația se datora mai degrabă gesturilor, felului molcom de a vorbi și mai ales de-a cumpăni ce urma să spună, nehazardându-se în afirmații sau aprecieri asupra vreunui lucru. Dădea impresia asta chiar prin felul de-a intona cuvintele, cu tărăgănarea ardelenească grație căreia noi ardelenii suntem catalogați că am fi mai înceți la minte. Tocmai asta a făcut surpriza gestului de a-și contesta președintele de partid, pe „șturlubaticul” Ponta. Care tocmai o numise pe Codruța Kövesi la conducerea DNA, cedând insistențelor lui Băsescu, pe-atunci încă președintele României, ca urmare a celebrului pact de coabitare între cei doi.
Marcu era senator și de asemenea șeful organizației județene a PSD, aflat pe deplin în grațiile conducerii centrale. Nimic nu lăsa să se întrevadă fronda totală care-a urmat, ținta directă fiind însuși președintele PSD.
Primisem, ca membru, însărcinarea Asociației Luptătorilor în Revoluție să-l contactez, pentru a-l ruga să pună pe tapet în Senat problema revoluționarilor, în pericol de a fi trași pe linie moartă prin invenția lui Ponta, dușmanul lor învederat, ca pui de securist ce era. Era vorba de introducerea în lege a noțiunii de luptători „cu rol determinant” în revoluție.

Pe de altă parte, maimuțoiul mai scosese din mânecă și chestia cu durata revoluției care, cică, se încheiase exact în momentul decolării elicopterului prezidențial de pe acoperișul C.C.-ului – era prima oară în istoria mondială când se stabilea exact minutul și ora de încheiere a unei revoluții –, limitare care îi scotea cu totul din cauză pe luptătorii din Scuteni ce se adunaseră în piață abia la câteva minute de la plecarea elicopterului prezidențial, în fața sediului local al PCR. Or marea majoritate a morților revoluției fusese înregistrată după momentul fugii lui Ceaușescu, când revoluția se îndrepta deja împotriva nomenclaturiștilor comuniști care o confiscau.
Fusesem ales de colegii din Asociație, știută fiindu-mi relația amicală cu Marcu, încă din vremea acelui 22 decembrie, când „ursul”, mai tânăr pe-atunci, ni se alăturase și făcuse parte din noua conducere a județului, aducându-și din plin contribuția la punerea pe linie moartă a activiștilor PCR și a altor privilegiați comuniști.
Mă întâlnisem cu el întâmplător, la intrarea în Palatul Administrativ, eu veneam la ședința Asociației iar el la cabinetul lui parlamentar, despărțit doar de un etaj de sediul nostru. I-am prezentat tărășenia și mi-a spus să-l caut peste două zile la cabinet, fiind prins pe moment cu prea multe alte probleme.
Relația mea cu el se reîncălzise după o perioadă de stagnare datorată faptului că fiecare eram ocupați cu fel de fel de treburi, total diferite. Îl mai căutam uneori, împreună cu un prieten sau altul, cerându-i sprijinul, de obicei pentru diverse anunțuri sau articole în ziarul pe care-l conducea, din umbră acum, de când devenise parlamentar și lider de filială PSD. Ultima dată fusesem la el cu Vlad care, cu toate că îl cunoștea bine, avea un soi de stinghereală în fața lui, nu știu din ce motiv. Scotea o revistă literară la care avea, printre alții, un colaborator permanent, etnolog, profesor universitar în Baia Mare, centru universitar mult mai modest decât Clujul sau chiar Oradea. În profesia lui, cu doctorat în domeniu, obișnuit fiind cu munca de teren și anchetele de profil, își depășea deseori obiectul de studiu intrând în probleme politice, legate în mod predilect de acțiunile Securității, prin agenții ei din perioada comunistă. Își umplea, număr de număr, pagina de revistă cu informații despre trecutele vieți de „doamne și domnițe”, mai precis tovarăși, tovarășe și tovărășițe angajate în temuta instituție pe vremea Împușcatului, dar și după aceea, căci deveniseră deja prosperi oameni de afaceri sau bravi conducători ai vieții culturale, plantați mereu în fruntea instituțiilor de profil, la noi în județ, ca de altfel peste tot în țară. Cazul care-mi atrăsese cel mai mult atenția dintre toate celelalte a fost al unui colonel securist care, după fuga boșorogului cu elicopterul, o luase peste câmpi travestit în cioban, ajungând în final la respectabila destinație la trei județe distanță, pe care le traversase per pedes, simțindu-se hăituit mult mai mult decât era în realitate, adică deloc, căci nimeni nu mai avea atunci grija lui, sau a altora ca el. Se întorsese apoi, după liniștirea spiritelor, preluând ca prin farmec conducerea celui mai mare magazin de piese și materiale de construcții din oraș, cu întreaga marfă din dotare. Văzându-se acum în paginile revistei cu o asemenea nedorită publicitate, el și alți indivizi de teapa lui reacționaseră în felul bine cunoscut, trecând la amenințări și represalii. Vlad mă rugase să-i cer lui Marcu sprijinul pentru acest colaborator al său, pe cale să dinamiteze întreaga nouă Securitate din Scuteni, motiv pentru care se afla acum în pericol de-a fi exterminat de vajnicii ei lucrători.
Îl știam pe Marcu având relații cu unii din oamenii din Servicii, deși nu vorbea niciodată despre ei. Asta de pe vremea când fusese procuror în regimul comunist, de care nu a ezitat să se rupă, când cu răsturnarea senilului conducător. Pe de altă parte, ca șef local al partidului la putere și conducător de ziar, avea o influență uriașă asupra sistemului. Iar etnologul își vedea amenințată acum existența, a lui și a întregii familii. De soție tocmai divorțase, aflând din propriul D.U.I. că era vechea și destoinica lui turnătoare, deși nu de vin sau alte licori, astfel că mișcările și proiectele lui erau bine cunoscute tocmai unde nu trebuia. Avea două fiice angajate la niște firme, fiecare cu familie proprie și îmbogățindu-l cu nepoței, tocmai bune ca obiect de șantaj pentru securiștii noștri cumsecade. 
Marcu era acum foarte rezervat în manifestări de genul ăsta. A fost de acord în principiu să se întâlnească cu etnologul, dar lucrurile au trenat, căci nici omul lui Vlad nu prea era încântat de o întâlnire cu el, din motive pe care nu le-am înțeles, cu atât mai mult că ar fi putut să-i aducă personal la cunoștință lui, fost procuror, cazul obscur ce-l obseda de mult timp, al unui profesor pe nume Ternaru care, după ce-i trimisese o scrisoare lui Ceaușescu despre situația reală din țară, fusese convocat la Secu pentru unele „lămuriri” și de atunci nimeni nu-l mai văzuse și nu mai auzise nimic despre el. Nici familia, nici cunoscuții, nici colegii de muncă. Ar fi fost o bună ocazie pentru Marcu să se frigă la degete cu un asemenea caz.
A făcut-o mai târziu, dar pentru cu totul altceva, și anume pentru a contesta vehement decizia șefului său de partid de-a intra în cârdășie cu Băsescu, prin numirea lui Kövesi la conducerea DNA. Doamna în cauză se remarcase ca procuror general pe vremea când toată justiția se așternuse la picioarele Marinarului chior, iar judecătorii își făceau un titlu de glorie din a-l avea pe Nașu’ în suflet, – cum se exprimase unul din ei într-un filmuleț ce făcuse vâlvă după difuzarea lui pe posturile TV.
În final, cred că poziția înaltă pe care ajunsese s-o ocupe în partid îl făcuse până la urmă pe Marcu să-și supraaprecieze puterile. Asta pentru că de la o vreme devenise foarte vocal în județ, încercând să pună la punct lucruri ce miroseau urât, cum era povestea cu clădirea simbol a orașului Scuteni, hotelul din centru, ce figura pe majoritatea cărților poștale ilustrate înfățișându-ne orașul. Făcuse parte dintr-un complex de clădiri aflate la revoluție în proprietate de stat, însă, imediat după înscăunarea pe fotoliul de președinte al consiliului județean a unui afacerist veros fusese privatizată în beneficiul personal al acestuia, pe o sumă de nimic. Așa cum se întâmplă pe la noi, și nu doar pentru că individul era specialist în finanțe și maghiar pe deasupra, ceea ce pe la noi era un adevărat titlu de noblețe.
Marcu începuse chiar, de la o vreme, să amenințe în dreapta și stânga cu destituirea unor înalți funcționari de stat locali, printre care și unul pe nume Curdici, care își onora în mod strălucit, prin comportament, întâia silabă a numelui, în poziția de șef al Direcției județene de cultură, post ocupat peste tot în țară, printr-o îndelungată tradiție, încă de pe vremea lui Ceaușescu, de oamenii regimului, activiști comuniști, sau securiști pur și simplu. Așa cum era și acest individ unsuros ce se remarcase ca turnător printre colegii de breaslă, scriitorii locali mai exact, deja cu mult înainte de-a se-nsura cu o ofițereasă din  instituția respectivă, în glorioșii ani ai „Epocii de Aur”. Așa că, încetul cu încetul, nu se poate să nu-și fi supărat Marcu șefii de partid de la centru opintindu-se cu încrâncenare să dărâme o șandrama clădită de-a lungul atâtor zeci de ani.
În fine, în ziua și la ora stabilită, m-am prezentat la cabinetul lui parlamentar. L-am găsit extrem de ocupat dând telefoane în dreapta și stânga, apelat și el în egală măsură, în momentele în care elibera în sfârșit firul. Până la urmă a scos din priză telefonul fix și a închis mobilul, ca să putem schimba două vorbe.
I-am spus atunci cum s-a pus călare Ponta pe dosarele revoluționarilor și pe legea prin care se bucurau de unele avantaje sub forma indemnizațiilor. Marea problemă nu ar fi fost avantajele în sine, căci Băsescu deja le redusese la minimum, ci nenumărații impostori care se bucurau de ele. Secretarii de stat cu problememele revoluționarilor se schimbau aproape de la un an la altul iar comisiile parlamentare cu atribuții în domeniu nu au remediat de ani buni problema fie pentru că n-au dorit, fie pentru că n-au putut, având în vedere numărul imens de dosare. Ponta a scos sabia tăind nodul gordian, în mod brutal și fără nicio îndreptățire, chiar absurd, având însă grijă ca protejații lui să rămână în fruntea bucatelor, prin instituirea titlului de luptător cu rol determinant în revoluție, care îi permitea o selecție pe sprânceană, astfel ca favoriții săi, chiar din orașe unde nu fusese niciun fel de mișcare în zilele respective, să acceadă la onoranta postură, mai bine zis impostură. E notoriu acum, peste ani, cazul lui Nicolicea care a primit statutul de luptător cu rol determinant, cu toate că în orașul lui, Drobeta-Turnu Severin, n-a fost nici urmă de revoluție sau vreo mișcare cât de cât în acest sens. Un alt caz asemănător e al deputatului-mitralieră Cătălin Rădulescu. Acesta, întrebat de diverși ziariști unde a făcut revoluția, a indicat, la fiecare răspuns, o altă localitate din țară și nu știe nici măcar în ce zi a căzut Ceaușescu...
Marcu mi-a promis până la urmă că va încerca să pună problema în Senat, dar atenția îi rămăsese fixată tot asupra propriilor probleme vizându-l pe Ponta, care, în virtutea pactului de coabitare, tocmai îi oferise lui Băsescu pe tavă numirea Codruței în fruntea DNA. Așa încât și-a dat drumul la gură în sfârșit, porcăindu-l pe propriul șef de partid pentru trădarea intereselor PSD și ale întregului USL, trecând cu bocancii și peste împotrivirea lui Crin Antonescu, pe atunci colegul de coaliție. Mi-a vorbit pe larg despre orgiile homosexuale ale șefului său de partid, dar și despre felul în care individul, imberb pe atunci, fusese recrutat de serviciile secrete, chiar din junețe, apoi despre asasinarea procurorului Panait, asupra căreia nu avea niciun dubiu, ca și despre comportamentul aberant față de propriul părinte, pe care l-a bătut pe patul de moarte. Delicatețuri pesediste, pe care m-am ferit totuși să le comentez.
Am plecat de la el contrariat, deși oarecum măgulit de faptul că mi-a cerut să-i propun un nume pentru conducerea Direcției de cultură a județului în locul lui Curdici, pe care tocmai se pregătea să-l destituie. Eram conștient că un asemenea gest îi va ridica în cap toată Securitatea locală, dar nu-mi imaginam că va merge până la a-și acuza public șeful de partid pentru toate păcatele despre care tocmai îmi vorbise. La început pe linie de partid, dar am ajuns să-i văd după o vreme toate acuzele adunate într-o interpelare parlamentară din 1913 adresată prim-ministrului și președintelui PSD Victor Ponta, publicată în presa bucureșteană, sub forma unor întrebări de genul: „Vă solicit să-mi răspundeți la următoarele întrebări: Dacă în fragedă tinerețe, repectiv în anii ’90, ați avut un comportament sadic față de tatăl dumneavoastră (menționat și de mama dumneavoastră într-o scrisoare publicată în presă), care era imobilizat la pat din cauza unui cancer chinuitor? Dacă în vara anului 1990, când aveați 18 ani, l-ați bătut bestial pe tatăl dumneavoastră, rupându-i un picior, fapt care i-a agravat starea de sănătate și i-a grăbit decesul?” etc. Țara întreagă a avut ocazia să afle un șir întreg de acuzații indirecte, formulate astfel la adresa a încă șefului său de partid. 
Iată, pe scurt, conținutul dezvălurilor, imposibil de contestat, prezentate într-un document care ar fi trebuit să-l răstoarne pe individ, în mod normal, dar nici pe departe în România, și nu numai pe Ponta, de la guvernare, ci întregul PSD. Iată acum și faptele enumerate de Marcu...
După episodul cu bătaia aplicată tatălui său, Ponta pleacă pe neașteptate în Franța doar cu o geantă de voiaj, locuind în Paris la doamna Nadia Pandrea, fiica lui Petre Pandrea și nepoata lui Lucrețiu Pătrășcanu, prietenă cu mama lui Victoraș. După care doarme în gări și prin parcuri, având chiar probleme cu poliția franceză. Lucrează la un McDonald’s, de unde e dat repede afară. Locuiește apoi la un anume Marin Bobeică, ofițer acoperit al SIE la Paris, cunoscut ca homosexual, întreținând relații intime cu el. Întors în țară, devine procuror, ajutându-și mama și o mătușă să intre fraudulos în posesia unei vile din Poiana Țapului, la Bușteni, moștenită de fosta lui gazdă din Paris, Nadia Pandrea, de la familia Pătrășcanu. Ca procuror la Înalta Curte de Casație și Justiție nu reușește (sau nu vrea) să soluționeze niciun dosar cu rechizitoriu. În 1997, procuror fiind, e racolat în Serviciul de Informații Externe de către generalul Cornel Biriș, activând în unitatea deplin conspirată „Umbre” (H). E trimis la specializare antimafia în Italia, de fapt cu misiunea de-a o monitoriza pe Carla del Ponte, fost procuror antimafia, ulterior procuror-șef al Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie.
Ca șef al Corpului de control al prim-ministrului Adrian Năstase, a încercat de mai multe ori să-l convingă pe procurorul Cristian Panait, fost coleg și prieten, să-l aresteze pe procurorul Alexandru Lele de la Parchetul Județean Bihor, ce se făcuse „vinovat” de arestarea, pentru contrabandă cu produse petroliere, a fiului prefectului județului Bihor, Adrian Tarău, cunoscut sponsor al PSD. A contribuit la „sinuciderea” procurorului Panait, despre care mătușa lui a declarat că, înainte de a muri, a mai reușit să-i spună: „Câinele de Ponta m-a ucis!”
Participă la orgii sexuale la Hotelul Ana din Târgu-Jiu, proprietate a prietenului său Călin Lemnaru, ca și la hotelul „Rin Gran Hotel” din București, proprietatea altui prieten, Robert Negoiță. Divorțează de prima soție pentru motive obscure, iar Ilie Sârbu nici nu vrea să audă, timp de doi ani de zile, de căsătoria fiicei sale, Daciana, cu el. Tot la Târgu-Jiu are relații sexuale extraconjugale, în mod repetat, într-un apartament de bloc lângă același „Hotel Ana”, având același proprietar, cu o membră PSD, Iulia Vână, pe care o promovează ca vice-primar al municipiului. Este monitorizat în această relație de către DGIPI, lucru aflat de la Viorel Salvador Caragea, pe atunci șeful SIPI Gorj. În același apartament întreține în mod repetat relații sexuale extraconjugale cu o prostituată minoră de lux, ai cărei părinți au formulat plângere penală împotriva lui. Relația lui cu minora a fost monitorizată și de SRI, lucru de care Victoraș s-ar putea convinge întrebându-l pe Cătălin Peptan, șeful Direcției Județene Gorj a SRI, pe atunci. Spre norocul lui, la solicitarea lui Victoraș, nașul său George Maior, directorul SRI, blochează dosarul.
Relațiile politice ale lui Ponta sunt viciate de fel de fel de interese personale, bănești sau de altă natură. În calitate de deputat de Gorj, a intermediat încheierea unui contract bănos între Complexul Energetic Turceni și cabinetul de avocatură al amicului Dan Șova, la care este asociat. Împreună cu Șova, a solicitat și primit de la președintele Organizației Județene PSD și al Consiliului Județean Timiș, Titu Bojin, directorul pe atunci al Direcției Regionale Banat Apele Române, suma de 50.000 de euro, pentru a-l apăra pe fiul său vitreg într-un proces penal la Înalta Curte de Casație și Justiție, promițându-i că va rezolva el cu președintele completului de judecată. L-a instigat pe Liviu Dragnea să rezolve raportarea unei prezențe mai mari decât cea reală la referendumul pentru demiterea lui Băsescu. S-a lăsat șantajat de Băsescu pentru a încheia pactul de coabitare, luându-l ca din oală pe asociatul său la guvernare Crin Antonescu, căruia i-a impus acest pact. A propus-o la conducerea DNA pe Laura Codruța Kövesi care, pe când era procuror șef la Parchetul General, a executat cu docilitate ordinele satrapului chior, presat de fostul ambasador SUA la București, căruia Laura i-a salvat fiul minor scăpându-l de răspundere penală. Căci tocmai odrasla fusese autorul real al accidentării mortale a chitaristului Teo Peter, de la Compact. A mai propus-o și pe Alina Bica, fost secretar de stat în Ministerul Justiției în guvernarea PDL-UDMR, în funcția de procuror șef la DIICOT, doar pentru relația ei incandescentă cu fostul procuror general Ilie Botoș, pe care, iarăși Ponta, l-a angajat consilier la Cancelaria primului-ministru. La aceeași Cancelarie l-a angajat consilier pe generalul Adam, fost ofițer în Batalionul Cercetare-Diversiune al Direcției de Informații a Armatei de la Buzău, cu sarcina de monitorizare și compromitere a adversarilor săi politici.
Și-a promovat rudeniile și apropiații în funcții politice și administrative de prim rang. Pe socrul Ilie Sârbu l-a desemnat lider al grupului PSD din Senatul României, soția Daciana a devenit lider al Grupului PSD din Parlamentul European, nașul Gabriel Oprea a fost numit vicepremier al guvernului, amicii Dan Șova, Nicolae Bănicioiu și Rovana Plumb au ajuns miniștri la Marile Proiecte de Infrastructură, Tineret și Sport, respectiv la Mediu, pe prietenul și fostul coleg din procuratură Robert Cazanciuc, soțul verișoarei sale, l-a numit ministru al Justiției, iar pe prietenul și consilierul personal Ovidiu Miculescu director al Societății Române de Radio.
S-a exprimat deseori în cercurile apropiate că e șeful de guvern cu cele mai mari puteri din perioada postdecembristă, precizând că îl depășește pe Adrian Năstase, căci spre deosebire de el are un ascendent controlând și serviciile secrete, prin nașul său George Maior, directorul SRI.
După cum concluzionează în final Marcu, Ponta este autorul punerii în practică a unui ceaușism reșapat, chiar mai infect decât al predecesorului…
Ascultam din gura lui sau le citeam semnate de el în ziare, dar pe mine mă interesa atunci cu totul altceva, și anume problema cu revoluționarii pe care n-a apucat s-o rezolve, fiind urgent mazilit din PSD și nepermițându-i-se, cu toate că membru fiind pe atunci, i s-a interzis participarea la congresul partidului, fiind luat pe sus de gealați.