RINGHIŞPILUL

Zarva din jurul lui o percepea doar ca un murmur îndepărtat, un zumzet de viespi, căci ce putea fi această masă colorată care fremăta în aşteptarea unui stârv. La feţele din mulţime nu privea decât cu coada ochiului; la un roi ce se fământa înainte de a fi destrămat de spectacolul spaimei. Figurile celor din mulţime nu-l interesau şi nu-l impresionau. În timpul trecerii prin ochiurile lanţului de indivizi ce acuzau, arătau cu degetul şi ridicau pumnii, şi-a construit un scut, o imunitate. Acel sistem în care a trăit de atâta amar de vreme, aşteptându-şi sentinţa, l-a ajutat să-şi consolideze un mijloc propriu prin care îşi asigura protecţia faţă de manifestarea  publică, acea instituţie atât de fragilă şi instabilă. În piaţă, pe unde trecea el acum sub escortă, mulţimea, adunată  pentru spectacolul oribil al morţii ce se anunţa,huiduia, urla, fluiera, se scălâmbăia, dar el nu auzea, nu reacţiona.

Se gândea doar că majoritatea celor buluciţi acolo îşi căutau un refugiu din mizerabila lor existenţă liniară diurnă şi nici nu ştiau pentru ce se manifestă în acel loc. Ce apluadă.

          În faţa lui, în fundul pieţii, se ridica o construcţie,o platformă din scândură mirosind a răşină de brad proaspăt tăiat, în mijlocul căreia, deasupra, trona o alcătuire,  un schelet de lemn semănând cu un cocostârc stând de veghe inert, într-un picior, deasupra pieţii ; de clonţul lui atârnînd un belciug ca un şarpe. Din discuţiile celor care l-au însoţit  a înţeles că amenajarea în cauză a fost încropită, la ordinul ispravnicului târgului, cu multă râvnă şi străduinţă. „Cât de mult interes pentru persoana mea!”, gândea Tinu apropiindu-se de eşafod.

          În faţa treptelor ce urcau pe eşafod uzuanţele impuse în astfel de manifestări ale puterii publice au fost încălcate. Tinu s-a întors spre cei doi tineri soldaţi speriaţi care încercau să-l ajute să urce şi le-a spus cu calm şi politicos că se descurcă singur. Paznicii nici nu au reuşit să se împotrivească, fiind paralizaţi de spaimă, nu faţă de cel înlănţuit ci faţă de monstruozitatea spectacolului.  A început să urce şi după el s-a rostogolit pe scările ce scârţâiau strident un ins mărunt şi aproape rotund, înveşmântat în negru,cu ochelari rotunzi ce-i striveau nasul coroiat, încordându-i urechile ce nu se vedeau de sub pălăria vizibil prea mare pentru capul lui. Sus, sub cocostârc, aştepta un alt personaj care, contrar uzuanţelor, nu purta mască. Pentru simplul motiv, a descoperit Tinu, că figura acestuia nu exprima nimic spre identificare. Trăsăturile feţei lui erau ca un şablon pe care îl puteai aplica la orice ins care se preumblă pe maidanele lumii.

          Şi-a adus aminte de un om cu care împărţea soarta de câţiva buni ani în temniţă care îi povestea că  în viaţa lui de tâlhar, de nelegiuit, a scăpat de urmăritori – de mântuirea prin lege, care nu există, zicea el – pentrucă şi-a vândut după fiecare acţiune pielea. „ Ce-i aşa de catastrofal şi de neînţeles în asta?  îl linişti celălalt văzând nedumerirea. Pielea este singurul atribut biologic care se reface complet, se înlocuieşte.” Îi mai spunea acel om că în locul de unde vine el s-a instituit impozitul pe piele. „ Dacă n-ai cu ce plăti renunţi la ea sau, dacă totuşi vrei să-ţi păstrezi siguranţa oaselor, o vinzi şi plăteşti darea şi dacă-ţi rămâne rest îţi cumperi  alta la mâna a doua... Pe asta o închiriezi ca să-ţi cumperi una mai nouă, mai arătoasă... Sau dacă vrei o înlocuieşti cu una artificială, cu o mască, zicea el. Avantajul este mare deoarece pe stradă te vei recunoaşte în fiecare clipă, la fiecare pas, în pielea altucuiva, ca şi cum ţi-ai recunoaşte copii de care numai tu ştii”.

          Înspăimântatul omuleţ, funcţionarul de alături, care s-a aşezat cu o vizibilă spaimă mai deoparte, l-a întrebat pe condamnat, cu glasul sugrumat de emoţie, necesitatea şi oportunitatea prezenţei şi a intenţiei duhovnicului. Lângă eşafod, la prima treaptă, aştepta înfrigurat un ţârcovnic periculos de rahitic, fragil ca o plantă uscată şi cocârjată pentru descântec şi vrajă.

• Nu cred că acest personaj atât de fragil mă poate duce pe mine, împreună cu tona mea de păcate, în cârcă, până la porţile cerului. Mai mult, nu cred că acolo, la poartă, ar putea el să-mi plătească taxa de trecere cu câţi bani am dat eu acestor duhovnici care mi-au promis ştergerea păcatelor şi eliberarea. Ciudăţenia cu care mă confrunt eu este că spovedaniile mele, cu cât s-au îmulţit cu atât s-au îngrăşat cei ce-mi storceau informaţiile. Mă mir că acest amărât a rămas atât de subţire...

          În piaţă lumea a început să murmure şi să vocifereze, nerăbdătoare şi cu un început de dezamăgire. Cei doi însoţitori de pe eşafod îşi aruncau priviri neliniştite şi nedumerite, însă condamnatul avea ultimul cuvânt şi trebuia respectat. Micul omuleţ, funcţionarul, observând că intervenţia celuilalt s-a încheiat, se scutură ca după un vis urât, se proţăpi solid pe scurtele lui picioare şi cu glasul sugrumat, afectat vizibil de emoţie, a început să îngaime fraza pregătită pentru astfel de proceduri.

• Prin împuternicirea cu care am fost investit, aduc la cunoştinţă publică că cetăţeanul Tinu a fost condamnat la moarte prin spânzurare...

              Ar fi trebuit să-i mai acorde un ultim cuvânt condamnatului, întrucât ce a spus mai înainte a fost doar o clarificare spirituală personală sau, mai precis, clarificarea relaţiei sale cu promisiunea salvării sufletului. (Toţi suntem îmbiaţi cu salvarea dar nimeni nu pricepe ce greşeală, ce păcat a săvârşit. Numai dacă apariţia noastră în viaţă poate să fie astfel numită. Să fi fost existenţa noastră ceva interzis? Sau,din  nu ştiu ce întâmplare, ne-am rătăcit şi am ajuns pe acest rotocol  neregulat de pământ în locul altora?). Oricum, totul aici, în această piaţă, pe Râtu Acastauălor, se petrecea ciudat, ieşit din ritual. Însă ce a urmat a rezolvat definitiv starea de buimăceală.

• Dar unde-ţi este şi cine te-a învrednicit pe dumneata cu această împuternicire? întrebă din spate Tinu.

          Omuleţul a rămas împietrit, paralizat, amuţit. Se uită cu disperare, când la osândit, când la cei din piaţă, căutând un sprijin, o intervenţie pentru justificarea acţiunii sale, dar zidul de apărare căutat începea să se năruie fără speranţă... Bâigui, scoase nişte sunete fără înţeles şi, ca şi cum s-ar apăra de agresiunea unui roi de viespi, se rostogoli pe scara de lemn şi se furişă pe la marginea mulţimii care începu să-l huiduie batjocoritoare.

• Cât despre tine, măi, strigoiule, se întoarse Tinu spre arătarea din spatele său, călăul, poţi tu să-ţi justifici prezenţa şi scopul aici? Nu numai pentru acest moment, pentru acuma. De când te ocupi cu asemenea îndeletnicire, de când sugrumi vieţi fără să ai această însărcinare sau drept. Te-ai gândit tu vreodată la răsplata pentru aceste fapte? („ Doamne, ce-mi trece prin minte! ”). Că despre plată... ce să mai zic... Doar nu m-ai face să cred că ai trudit pe degeaba... Mai ales că am auzit că disperaţii clienţi care vroiau săpun se cam înţelegeau cu tine...

          Sperietoarea – cum ar fi numită altfel? – se chirci încurcată şi privi fără expresie undeva în zare.

          Între timp, lumea, pe fondul dezamăgirii, însoţită de un murmur surd, dezaprobator, se împrăştia şi Tinu, coborând de pe construcţia de lemn, se îndepărtă şi el parcă împingând această turmă din spate. De la colţul străzii mai aruncă o privire fugară înapoi... Pe platformă, un cocostârc ţinea în clonţ un şarpe încolăcit în jurul unei insecte.

          După mai mult de doisprezece ani de existenţă subterană – dacă nu ar fi mai drept să-i spune inexistenţă – Tinu se putea mişca pe stradă, putea să vadă soarele şi oameni liberi.

                                                                 *

          Tinu a fost unul dintre îndrăzneţii naivi care au crezut că revoluţia ungurilor ar putea fi un prilej la îndemână pentru a scăpa şi românii de colindătorii cu steaua din est. După înăbuşirea revoltei maghiare, Tinu nu a mai aşteptat să fie prins şi judecat. A abandonat studiile universitare şi s-a refugiat rapid şi discret la casa părintească din Mesteacănul alb. Acolo, pe Uliţa lupilor, la casa lor veche, a mamei, a săpat nopţi dea-rândul sub cămară. Acolo şi-a încropit o încăpere pe care a căptuşit-o cu scândură. În acest refugiu se putea intra numai prin podul casei pe sub băbătia construită pe bârne de lemn care se muta . Ziua era aşezată peste capacul lipit cu tină al adăpostului şi noaptea era trasă peste hornul casei. Acolo sub pământ şi-a petrecut peste unsprezece ani din viaţă. Ieşea doar noaptea când i se aducea mâncare. Zăbovea câteva ceasuri printre copacii de pe marginea vâlcelei până când ziua începea să-şi facă loc prin tăietura zorilor. Atunci se refugia înapoi sub pământ.

          Acolo, afară, noaptea, îl căuta adesea Livia. Cu atâta deznădejde încât a ajuns să o transforme în speranţă, în nădejde. Din aceste întâlniri, din această petrecere disperată a celor doi săvârşită în întuneric, în interdicţie, au răsărit doi copii.

          După o vreme, disperarea, claustrarea, condiţiile, l-au îmbolnăvit pe cel care a fost condamnat la moarte în contumacie, pentru subminarea ordinii de stat şi pactizare cu duşmanul de clasă împotriva puterii populare... S-a predat şi l-au aruncat din nou în întuneric. Când a ieşit din ascunzătoare au vrut să-l lege la ochi dar nu era nevoie: nu putea privi lumina naturală. L-au împins apoi într-o gaură de la subsolul unei clădiri. Gaura se deschidea deasupra solului printr-o fantă mică în formă de stea cu cinci colţuri, tăiată în tabla ce acoperea gemuleţul.  Atât de mică încât nu putea pătrunde un deget prin ea. Prin acea stea privea zilnic în curtea casei de peste drum, la vreo o sută de metri, unde s-a mutat de curând o familie. Acolo,  în curtea acelei case trebăluia o femeie însingurată şi tristă, mereu plânsă, pe lângă care se învârteau mereu un băiat şi o fetiţă.

          Aşa a mai petrecut Tinu aproape un an de zile. Un an în care în fiecare zi privea peste stradă şi în fiecare clipă aştepta deschiderea celulei prin care să fie scos definitiv din lume, să i se suprime odată acest sulpiciu.

                                                                    *

          După ce a părăsit piaţa s-a îndreptat spre casa de peste drum de la locul de unde a fost scos, de unde a scăpat înainte cu câteva ore. Ştia că nu poate să rămână acolo, ştia că ce a făptuit el acum îi atrage o altă condamnare urmată de o altă ascundere. Nu putea să se osândească din nou şi să osândească şi pe alţii. Voia doar să mai vadă o dată, o singură dată, acum la lumină, ceea ce nu a putut să vadă de atâta amar de vreme numai prin obligatoriul întuneric şi prin impusa distanţă.

          Credea că reţine drumul parcurs de la poarta prin care a fost scos – în faţa căreia i-a fost scoasă eşarfa de la ochi – până în piaţa de unde acum a ieşit, unde a abandonat pedeapsa, dar când a ajuns acolo unde credea că ar fi trebuit să fie strada, pe acel teren nu mai exista nici casa şi nici poarta. În mijlocul unui teren viran plana o maşinărie imensă, o ciupercă de care atârnau în lanţuri mai multe scaune vopsite în mai multe culori.

          „ Dacă am reuşit să păcălesc maşinăria din piaţă de ce nu aş încerca şi cu asta, mai paşnică dealtfel?” îşi făcea socoteala. I-a smuls omului de lângă tabloul de comandă cheile. Bietul om a rămas înmărmurit şi paralizat, blocat fără nicio reacţie. Tinu a pornit maşinăria şi s-a aruncat din mers într-un scaun. Ştia că aceasta era încă o condamnare... şi ultima.

          De acolo, de sus, la început a văzut  toată aşezarea, inclusiv casa de peste drum de poartă. Toate se învârteau în sens contrar cu el, cu scaunul lui zburător. Aşa cum se mişcă rotiţele propulsoare, aşa cum s-a rotit toată viaţa lui. Apoi, pe măsură ce viteza de rotaţie a crescut, contururile lucrurilor şi a lumii au început să se încalece, apoi au devenit o linie ce se subţia rapid spulberându-se odată cu viteza  ameţitoare...