SOL DE PACE

În dimineaţa aceea, Doruleţ, gătit în costum albastru de catifea şi cu pantofi noi nouţi, roşii, de lac, a plecat de acasă grăbit, hotărât să ajungă la timp în dumbrava micsandrelor din pădure. O pajişte năpădită de iarbă şi flori.
          Aici, îşi dădeau întâlnire vieţuitoarele pădurii, pentru a asista la înscăunarea Cerbului Carpatin ca rege peste împărăţia codrilor, munţilor şi izvoarelor. Era o sărbătoare mai puţin obişnuită pentru locuitorii satelor din împrejurimi. Doruleţ era mândru de asta. Nu oricine putea beneficia de un asemenea  privilegiu. Să ia parte la înscăunarea Măriei sale Cerbul Carpatin peste o împărăţie atât de frumoasă şi bogată precum o gură de rai. Aici, arborii din păduri stau de vorbă cu izvoarele şi stelele, să-i poată auzi mersul tiptil al Lunii, coborând din cer în chip de fecioară, să-şi scalde în apa de crini a izvoarelor trupul de raze mlădiu, laolaltă cu lebedele şi căprioarele!
          Doruleţ avea toate motivele să fie mândru. Fusese invitat de-un stol de ciocârlii şi rândunele care-i bătuseră în zori în fereastră cu ciocul. Acestea făceau parte din suita regală!
          Când băiatul a ajuns în locul ştiut peste crestele munţilor şi ale pădurilor marginile cerului prinseră a se rumeni.

        În jur era o lumină de miere, mirosind a cetină verde şi cimbrişor înflorit încât i s-a părut  că se află în odaia bunicului la ceasul când începe să se depene uşor şi legănat, firul argintiu al poveştilor. Dinspre răsărit se auzeau sunând buciumele prelung, ca o chemare de cântec şi dor unduitor, legănând bagdadiile cerului. Apoi, dinspre crestele gorunilor şi stejarilor muiate în azurul dimineţii, s-au auzit freamăte de clopoţei! Din înalt ningea cu licurici şi ghiocei, de-ai fi crezut că vara îşi leapădă din palmele zânelor aromele pâinii, bulbii verzi ai luminii!
        Suita regală, în frunte cu măria sa Cerbul, purtând în coarne luceferii cerului, a poposit la malul izvorului brodat cu nuferi galbeni, unde urma să aibă loc banchetul.
          - Bine aţi venit la această unică sărbătoare, supuşii mei! -  a tunat vocea Cerbului.  Semăna cu glasul Voievodului Ştefan. Aici, suntem  la noi acasă, de mii de ani! Să fim mândri de împărăţia aceasta  de livezi, grădini şi de grâne pe care am primit-o moştenire de la străbunii străbunilor noştri! Avem datoria s-o apărăm cu preţul fiinţei şi s-o cinstim cu credinţă aşa cum se cuvine unor urmaşi demni şi cumsecade ca noi!...
          Banchetul a durat până seara târziu. Doruleţ s-a întors acasă într-o şaretă albastră trasă de vrăbii. Purta în palme un bujor aprins de foc. Îl primise în dar de la o căprioară cu chip de Prinţesă! I l-a dăruit bunicului, care la întâmpinat zâmbitor considerându-l un sol de pace a-l Măriei sale!
          - Ia te uită, ce dar minunat! Este pecetea  Măriei sale! Am întâlnit-o, deseori, citindu-i hrisoavele! spuse bunicul micşorându-şi ochii de parcă ar fi vrut să filtreze lumina azurie a soarelui care năvălise atunci în odaie.
          - Chiar aşa bunicule? întrebă băiatul, mirându-se cum de nu şi-a dat seama ce comoară aduce în mâini!
          - Da. Sunt sigur de asta. Am privit o pecete asemănătoare şi eu în ziua când i-am trecut, pragul cetăţii Neamţului să pot asculta stejarii pădurilor şi marmora ascunsă-n munţi cum visează-n somn să devină statuie!
            În seara aceea, Doruleţ, a adormit fericit considerându-se un sol de pace al Măriei sale!...