ŞVABUL

Bătrînul domn Michael Schlangen visa că se joacă printre norii pufoşi de deasupra oraşului. I se întîmpla o dată pe săptămînă să-l caute visul. „E noapte şi norii ăştia pufoşi se văd foarte clar”, şoptea în vis domnul preşedinte al Forumului Democrat German din Baia-Sprie. Dădea din mînă a lehamite spunîndu-şi în somn că visează.

Johannei Beck, fata maistrului miner, domnul inginer Schmied îi zicea „fetiţa de la bucătărie”.

Compozitorul Joseph Baber locuia în casa veche de lîngă biserică împreună cu doamna Margareta. Baber îl cunoştea pe Beck. Într-o după-amiază a trebuit să plece de urgenţă la Budapesta.

L-a rugat pe Beck s-o lase pe Johanna să doarmă cu doamna Margareta. „Se teme de întuneric, Beck”, i-a spus compozitorul maistrului miner.

Doamna Margareta a ţinut-o în braţe pe fetiţa lui Beck toată noaptea. În salon erau fotolii foarte frumoase. „În care vrei să ne culcăm, Johanna?”, a întrebat doamna Margareta.

Pereţii salonului erau plini de păsări împăiate. În curtea casei era plin de trandafiri. Johanna Beck a ales fotoliul. Doamna Margareta era vorbăreaţă. „Johanna, Baber e palid la faţă, are nevoie de un medic în permanenţă, s-a dus după leacuri la Budapesta”, i-a spus Johannei.

Domnul compozitor angajase o bucătăreasă care umbla tot timpul îmbrăcată în alb. Tanti Margit avea familie. De aia nu rămînea să doarmă cu doamna Margareta.

„Pentru că vei dormi aici, de cîte ori e nevoie, o să-ţi cumpăr haine, rochii lungi, pălării şi dulciuri”, i-a spus doamna Margareta Johannei.

Dulciurile erau bomboane ca pietricelele de toate culorile, verzi, albastre, roşii şi albe.

Dimineaţa, doamna Margareta cînta la pianul lui Baber. Johanna se aşeza în fotoliu, asculta, adormea, se trezea speriată, asculta muzica şi privea alergătura degetelor subţiri pe clapele albe. Pereţii salonului erau îmbrăcaţi cu pînză de mătase. Din tavan atîrna un candelabru de sticlă adus de la Viena care dădea lumină de cîte ori îi umpleai burta de sub braţe cu petrol.

Fetiţa maistrului miner Beck dorea să se mute la Budapesta. Doamna Margareta locuia în oraşul prin care trecea o apă mare şi un rîuleţ mic ca Săsarul.

„Trăieşte bine cel ce trăieşte neobservat” zicea compozitorul Baber de cîte ori revenea de la Budapesta.

„Am să ajung croitoreasa doamnei Margareta”, zicea Johanna către tatăl ei.

Doamna Margareta stătea în Mittelstadt două luni din fiecare vară a fiecărui an.

Johanna a rămas în Mittelstadt. La Budapesta s-a mutat compozitorul Joseph Baber.

Domnul inginer Schmied o vedea de departe pe fata lui Beck. „Uite-o pe fetiţa de la bucătărie”, zicea cu spaimă. N-o putea ocoli. Johanna striga din colbul acela înnecăcios al drumului care ducea la mină: „Domnule Schmied, ai slăbit, domnule Schmied, n-ai de ce să te sperii, ce slab eşti domnule Schmied! De ce te-ai subţiat atît de mult?”. Şi alerga rîzînd către casa de unde se mutase compozitorul Mittelstadt-ului.

Cînd domnul inginer Schmied, alb la faţă, tremurînd din bărbie, o lua către strada şvăbească ce şerpuia înspre Dealul Minei, bătrînul domn Michael Schlangen deschidea ochii. Era o nouă dimineaţă de sîmbătă în Baia-Sprie. Trebuia să meargă-n piaţa de alimente după cumpărături. Johanna îi făcuse de cu seară lista. 

 

***

În anul două mii doisprezece, Michael Schlangen a împlinit şaptezeci şi trei de ani. Era căsătorit cu Johanna, născută Beck, de cincizeci de ani. Din anul două mii, Michael Schlangen a fost ales preşedintele Forumului Democrat German din Baia-Sprie. Michael şi Johanna aveau două fete măritate în Bavaria. Strămoşul Schlangen a venit în Baia-Sprie din Viena. De loc era din Renania de Jos Westfalia. În anul 1865 a fost repartizat în oraş ca inginer miner.

În anul 1703 strămoşii nevestei lui au ajuns în Baia-Sprie săraci lipiţi. Michael Schlangen i-a găsit trecuţi în catastifele bisericii ca iobagi mineri fără nici o proprietate.

Michael Schlangen a umblat după urmele strămoşilor lui şi le-a găsit. În cimitire, în casele de unde au pornit către Baia-Sprie. Orăşelele nemţeşti s-au înfrăţit cu oraşul unde Michael Schlangen devenise preşedintele Forumului Democrat German.

De cînd se apucase de cercetat hîrtii despre trecut, Michael Schlangen visa fără să închidă ochii. Se apropia de Beck-şi şi de Schlangeni de parcă ar fi fost împreună. De parcă ar fi locuit în aceeaşi casă de pe a doua stradă şvăbească ce urca pe Dealul Minei pînă la Lacul Albastru.

Michael Schlangen visa cu ochii deschişi spusele lui Beck care erau adresate străbunicului său proaspăt sosit în oraş.

***

Ştefan Beck a ajuns în Mittelstadt în primăvara anului una mie şapte sute trei. Drumul a durat şase luni. Avea nevasta în căruţa trasă de doi cai. Toată averea o avea cu el. Lucrase dincolo de Viena ca miner la o mină de aur. Din caravana care pornise de lîngă Viena doar cinci căruţe au ajuns pînă în Mittelstadt. Familiile de şvabi au rămas în: Bidegg, Koplan, Feinen şi Wiensenfeld. Agricultorii, cei cu viţa-de-vie şi meşteşugarii, s-au oprit pe domeniile grofilor Karolyi.

În Mittelstadt nu era nevoie de ei. Cînd şi-a oprit căruţa în piaţa oraşului, minerul Stefan Becks i-a spus nevestei lui: „Johanna, din pom bun, roadă bună o să iasă”. Peste vară s-au pornit ploile grele, puhoiul de ape s-a revărsat din rîul Săsar. A fost înnecare de apă. Animalele dispăreau din curţi.

Fiind bolnav, prin octombrie, Stefan Beck i-a spus Johannei: „Dumnezeu ar trebui să certe nedreptatea şi să înalţe dreptatea. Pe-aici nu se-ntîmplă aşa ceva”. Primul an a fost greu. Stefan Beck muncea în mina de neferoase. Era obişnuit ca stăpînii să-i stropşească şi să-i supună pe lucrători. „Nici un şef nu-l bagă-n seamă pe cel care-i munceşte cocoşat la spinare prin galeriile de mină.Batjocura stăpînilor, hulirea în toate chipurile fără cinstea de zi cu zi gata micşorată că de inimă rea aş fi putut muri, dar mai trăiesc”, îi spunea seara, la lumina lunii strecurate pe fereastra mică în odaie, Stefan Beck nevestei lui.

În anii care au urmat, ograda s-a umplut cu patru băieţi. Văzîndu-i, minerul îşi privea caii nădăjduind la fugă. De spaimă, i-a vîndut. „Ceea ce nu se ştie, nici nu se spune Johanna”, a zis Stefan Beck către nevasta lui. „Ai fost cumpănit şi înţelept, Stefan, că ai dus caii noştri la tîrg ”, i-a spus Johanna.

Stefan Beck privea păsările care zburau parcăspînzurate de aripi către Viena ori către Ţara Şvăbească.

Johanna Beck visa noapte de noapte că pluteşte printre norii pufoşi, că se urcă în caleşti şi n-o mai poate vedea nimeni din Mittelstadt.

Primii din familia Beck s-au topit parcă în rîul Săsar. Următorii s-au potopit prin galeriile de mină.

„Degeaba se duc stăpînii minelor în sicrie de aur în cimitir. Nu-i o condiţie ca să ajungă în rai”, zicea de fiecare dată un Beck ducîndu-şi la groapă stăpînul de mină.

***

Michael Schlangen a venit în oraşul de la poalele Dealului Minei în anul 1865. De la Viena l-a adus trenul pînă-n gara din Mittelstadt. Era inginer miner. Murise Schmied, bătrînul care se ruga în fiecare toamnă pentru ploaie. L-au găsit lîngă pădure. Mort. Îngenuncheat. Cu mîinile strînse a rugăciune. În locul lui Schmied a sosit în Mittelstadt, Schlangen.

De pe peron, inginerul a fost poftit în crîşma gării de către maistrul miner Beck. Au stat de poveşti pînă-n zori cînd Beck l-a dus pe Schlangen la casa în care locuia bătrînul Schmied.

***

Michael Schlangen: Am văzut un oraş mic aproape de Mittelstadt. Trenul n-a oprit în gara lui, Beck.

Stefan Beck: Se cheamă Neustadt.

Michael Schlangen: Crîşma gării de aici e ca o dragoste neîmpărtăşită, sau aşa mi se pare.

Stefan Beck: Oricum, domnule Schlangen, e preferabilă unui sicriu, vreau să-ţi spun că şi de-ar fi de aur sicriul.

Michael Schlangen:Ştiu, nu-i o condiţie ca să ajungi în rai, Beck.

Stefan Beck:Toate se află la Viena, domnule.

Michael Schlangen:De la fereastra vagonului mi s-a părut că păsările zburau parcă spînzurate de aripi. Ciudat, n-am mai văzut astfel de păsări.

Stefan Beck: E toamnă. Pleacă înspre Viena şi mai departe.

Michael Schlangen: Domnul inginer Schmied a plecat fiind bolnav şi slab din cauza anilor.

Stefan Beck: L-au şi îngropat, domnule Schlangen.

Michael Schlangen:Din pricina asta sunt eu aici, Beck.

Stefan Beck:Avea o vorbă răposatul: “Ca să trăiască, omului îi trebuie mîncare, îmbrăcăminte, încălţăminte, un acoperiş”. La apelul de dimineaţă ne spunea vorbele astea. Şi continua: “dacă le are pe toate cîte vi le-am zis, poate lua contact cu lumea”. Nu era prost domnul inginer Schmied, domnule. Cred că era dintr-un neam de oameni mari. Cum o fi ajuns în această situaţie, nimeni din Mittelstadt nu ştie. A trăit singur în casa aia mare dată de mină. Chiar a fost de compătimit bietul om. 

Michael Schlangen: Păcat că a pierdut trenul din timpul zilei.

Stefan Beck: Fetiţa de la bucătărie se juca în praful drumului. Îl oprea pe domnul Schmied şi-i spunea că n-are de ce să se teamă. Cînd o auzea devenea bolnav şi fugalău prin pădurile astea de foioase. Se întorcea năucit şi mai bolnav. În ultimele zile n-a mai vrut să meargă.

Michael Schlangen: Eşti inteligent şi cu multă imaginaţie.

Stefan Beck: Domnul inginer de mină Schmied se află în cimitir, domnule.

Michael Schlangen: Bine-nţeles, domnule.

Stefan Beck: Ai venit nu tocmai la timp.

Michael Schlangen: Cine?

Stefan Beck: Dumneata, domnule. Schmied a fost din acela care punea pe toată lumea la punct.

Michael Schlangen:Lucrul acesta mă lasă rece, domnule.

Stefan Beck: Putem bea şi putem mînca. Plăteşte mina. Oricît, domnule. Dar să nu cumva să faci caz din asta. Pe mulţi i-a chinuit, pe alţii i-a bătut, că erau în subordinea lui.

Michael Schlangen: Cumplit.

Stefan Beck: Doi mineri chiar au dat ortu’ popii!

Michael Schlangen: Cu atît mai bine, Beck.

Stefan Beck: Dacă taci, nu te va deranja nimeni.

Michael Schlangen: Cu ce m-ar putea deranja?

Stefan Beck: Cu multe.

Michael Schlangen: Cunoşti bine aceste lucruri, domnule.

Stefan Beck: Cunosc perfect deoarece sînt de aici.

Michael Schlangen: De ce a suferit?

Stefan Beck: Nu i s-a împărtăşit dragostea.

Michael Schlangen: Cum o cheamă?

Stefan Beck: Pe cine?

Michael Schlangen: Dar acum cred că nu-l mai supără nimeni.

Stefan Beck: L-au supărat destul, domnule.

Michael Schlangen:Ai fost în relaţii bune cu Schmied?

Stefan Beck:Sigur că da. Mi-a fost şi naş de cununie. Dar n-am intrat la apă odată cu el.

Michael Schlangen: Aici nu vin străini din cauză că se tem să nu le rămînă oasele prin pădurile de foioase?

Stefan Beck: Exact.

Michael Schlangen: Cred că ai avut atîta suflet, Beck, să-i îndrumi pe cei rătăciţi.

Stefan Beck: Cît s-a putut, domnule inginer. Am fost şi slujbaş la biserică.

Michael Schlangen: Mi-am închipuit.

Stefan Beck: Nici nu vă puteţi închipui, domnule. Aveţi mare noroc că sînteţi împreună cu mine. Că v-am aşteptat pe peronul gării. Că mi s-a spus că trebuie să veniţi. Altfel n-aţi fi avut ce căuta în Mittelstadt.

Michael Schlangen: Înseamnă că sînt liniştit aici.

Stefan Beck: Dintr-un punct de vedere. Dar din altele, nu.

Michael Schlangen: Ce vrei să spui, Beck?

Stefan Beck: Ca-n orice oraş, domnule, în vremurile de azi cînd degradarea credinţei e stăpînă, unii sînt mai vizibili pe drum. Alţii, domnule...

Michael Schlangen: Şi cu ce vă incomodează acest lucru?

Stefan Beck: Propriu-zis, nu ne incomodează cu nimic, doar atît că nu ne simţim prea bine.

Michael Schlangen: Ai dreptate, domnule. Şi eu aş simţi la fel.

Stefan Beck: În fiecare zi, noi, cei vizibili, ne întîlnim cu cei mai puţin vizibili din Mittelstadt.

Michael Schlangen: Adică invizibili!

Stefan Beck:Aproape aşa.

Michael Schlangen: Am înţeles.

Stefan Beck: Vizibilul eram eu şi i-am spus că vin de la moară. Aproape invizibilul a luat-o la fugă, domnule.

Michael Schlangen: Un  prost şi un fricos. Cum de nu l-ai putut prinde?

Stefan Beck: Nu era atît de prost, domnule. Mai mult fricos decît prost.

Michael Schlangen: Cum adică...În ce fel era...

Stefan Beck: Păi, dacă ştie orice mişcare care se face în urma lui, nu poţi să umbli după el

Michael Schlangen: În acest caz, domnule Beck, e foarte deştept.

Stefan Beck: Poate are mai mult curaj decît frică.

Michael Schlangen: E mai puţin deştept.

Stefan Beck:Nici nu mă îndoiesc de acest lucru.

Michael Schlangen: Probabil că şi soţia îl ţine informat corect.

Stefan Beck:De fapt, cei mai puţin vizibili din Mittelstadt sînt divorţaţi, domnule. Nu ştiu dacă în prezent mai păstrează legături cu vechile neveste. Dar, în orice caz, cred că nu.

Michael Schlangen: Înseamnă că-i rabdă inima să nu le vadă!

Stefan Beck: Cred că da, dar nu ştiu precis.

Michael Schlangen: În orice caz, eu cred că ei ştiu de ele.

Stefan Beck: Fără discuţie, domnule.

Michael Schlangen: Exact cum cred şi eu.

Stefan Beck: Cei aproape invizibili, au prins a se topi toţi în rîul Săsar, domnule inginer.

Michael Schlangen: La Viena l-am cunoscut pe Joseph Baber. Înainte să se întîmple. Înainte să fiu trimis în Mittelstadt.

Stefan Beck: Adică înainte să o păţească bătrînul Schmied?

Michael Schlangen: Negreşit. Baber mi-a spus unele lucruri din Mittelstadt. “E bine să cunoşti cîte ceva, Michael”. Aşa mi-a zis.

Stefan Beck: Joseph Baber, adică un compozitor, domnule, unul aproape invizibil. Din aceia care călcau pe la alte case. Pe la alte muieri. Cînd intra în casa cîte unuia, îi punea pe toţi cu faţa la perete, ca să mănînce, ca să bea şi ca să capete haine noi de la muiere. Dacă primea de toate era bine, dacă nu, distrugea mobila cu toporul şi năruia exteriorul casei. A plecat şi nu l-a mai văzut nimeni, nu l-a mai aşteptat nici un miner ca să-i asculte compoziţiile, doar muierile îl visau în nopţile ploioase.

Michael Schlangen: Constat că eşti la curent cu toate secretele din Mittelstadt, minerule Beck.

Stefan Beck: Din păcate aşa este...

Michael Schlangen: Dar dintre cei cu care ai fost în bune relaţii, sînt şi unii cu care nu mai eşti?

Stefan Beck: Cum să nu? Vă voi face cunoştinţă cu ei zilele următoare.

Michael Schlangen: Şi cu ce se ocupă acum?

Stefan Beck: Umblă ca şi dumneata, de colo-colo. Îi ajută şi pe alţii să-şi mulţumească muierile.

Michael Schlangen: Asta este prea de tot, domnule.

Stefan Beck: Dar nu văd cu ce vă încălzeşte. Am făcut şi eu pe prostul cu dumneavoastră şi v-aţi supărat.

Michael Schlangen: Mă încălzeşte, domnule. Foarte tare chiar.

Stefan Beck: Asta da inteligenţă. Se vede că sînteţi inginer, domnule Schlangen.

Michael Schlangen: Încă nu mă cunoşti , Beck. Putem discuta despre greutăţile şi amărăciunile mele.

Stefan Beck: Asta nu.

Michael Schlangen: În noaptea asta neagră din Mittelstadt şi-n crîşma asta a gării unde nu mai e zgomot de tren, e normal să spui nu, Beck.

Stefan Beck: Exact. Pentru că ăsta e adevărul.

Michael Schlangen: Adică?

Stefan Beck:Prietenul se cunoaşte la nevoie, domnule, şi nu sînt eu acela pentru dumneavoastră.

Michael Schlangen: Într-adevăr, dar ai putea fi.

Stefan Beck: Într-adevăr. Fiţi sigur de asta.

Michael Schlangen: Pentru ce ai spus acuma, îţi sînt recunoscător, domnule.

Stefan Beck: Dar nu cred că am nevoie de o astfel de recunoştinţă.

Michael Schlangen: Trebuie să ai răbdare, Beck. Totul va veni de la sine, pentru că te îndrepţi într-o direcţie bună.

Stefan Beck: Drept vă spun că am ajuns la capătul răbdării, domnule.

Michael Schlangen: Te rog să mai ai un pic de răbdare. În zilele care vin voi face cunoştinţă cu alţii care, ca şi tine, aşteaptă să le fie mai bine în Mittelstadt.

Stefan Beck: Nici nu vă puteţi închipui cît de fericit mă simt în compania unor astfel de oameni ca dumneavoastră. Dar ei există, domnule inginer?

Michael Schlangen:Fii convins că mai sînt.

Stefan Beck: De cînd vă cunosc, nici n-aş concepe altfel. Mi-e teamă, însă, să nu scap vreo vorbă nelalocul ei care să vă supere, domnule. 

Michael Schlangen:Desigur. Ar fi neplăcut. Dar am mare încredere că va fi plăcut. Nu ştiu, domnule Beck, dacă eşti sau poţi fi un om serios.

Stefan Beck: Din moment ce eu vă spun, să nu vă faceţi nici o grijă.

Michael Schlangen:În aceste condiţii am toată încrederea.

Stefan Beck: Aşa să şi aveţi. Doar veţi fi destul de ocupat. Sînt fericit şi-n acelaşi timp onorat. Mă voi sili să nu dezamăgesc. Mai ales că avem acelaşi ţel şi trebuie să ţinem strînse relaţiile dintre noi.

Michael Schlangen:Acelaşi ţel...adînc ai zis, Beck, şi cred că-l vom atinge cu bine.

Stefan Beck: Îl vedeţi şi-n noapte?

Michael Schlangen:Pe cine, domnule?

Stefan Beck:Ţelul.

Michael Schlangen:Da de unde. Nu văd nimic.

Stefan Beck:Aşa mai merge. Sincer, sînt uluit.

Michael Schlangen:În orice caz, o să te convingi că nu vorbesc prostii.

Stefan Beck: Ca să fiu sincer, am o mare admiraţie pentru dumneavoastră. Nu ştiu dacă aş fi capabil să vă fiu de ajutor.

Michael Schlangen:Dar îmi eşti, Beck. De mare ajutor.

Stefan Beck:Interesant, domnule. Nici măcar nu-mi manifest intenţia să vă fiu.

Michael Schlangen:E către ceasul patru al dimineţii. Ai o oareşcare pripeală în expresii.

Stefan Beck:Sînt precaut.

Michael Schlangen: Adică tatonezi terenul cu multă grijă. E greu?

Stefan Beck: Desigur.

Michael Schlangen: Mi-ai face un mare serviciu dacă ai fi de acord, dacă ai accepta sprijinul.

Stefan Beck:Vă stau la dispoziţie, domnule inginer.

Michael Schlangen:Pentru mine nu este greu.

Stefan Beck: Ştiu. De aia vă spun că nu aveţi pe nimeni care să vă sprijine.

Michael Schlangen: Sînt bucuros că vrei să mă sprijini. Poate vei reuşi. N-aş vrea  să fie un efort prea mare pentru tine.

Stefan Beck: V-am spus sincer că doresc să vă ajut.

Michael Schlangen: Parcă eu am spus primul.

Stefan Beck: Eu vă sfătuiesc să vă mai gîndiţi.

Michael Schlangen: Ai motive serioase să tatonezi bine terenul pe care calci.

Stefan Beck:Puteţi fi fără grijă. Aşa este.

Michael Schlangen: Eşti un om atît de prevăzător?

Stefan Beck: Desigur. Unii ar putea să mă acuze în lipsă. Dacă închideţi ochii, domnule inginer, şi vă rog să-i închideţi, cred că nu vă mai amintiţi cum arăt.

Michael Schlangen: Da de unde. Chiar dacă te-aş revedea şi aş fi foarte grăbit, te-aş recunoaşte.

Stefan Beck: Nu-mi voi fixa nici o întîlnire cu dumneavoastră.

Michael Schlangen: De ce?

Stefan Beck: Nici eu nu ştiu.

Michael Schlangen:Să fii cu băgare de seamă la acest lucru.

Stefan Beck: La care, domnule?

Michael Schlangen: La neştiinţă, domnule.

Stefan Beck: M-am gîndit şi eu dar nu ştiu ce să fac.

Michael Schlangen: Nu trebuie să îţi pierzi nădejdea şi nici răbdarea, Beck. Ai fi avut ocazia în noaptea asta să înveţi cînd şi de ce să taci.

Stefan Beck: E dimineaţă, domnule inginer. O să vă duc la locul unde a locuit, a bolit şi s-a topit bătrînul inginer Schmied.

 

***

De cînd a ajuns preşedinte al Forumului Democrat German din Baia-Sprie, domnul Michael Schlangen intră în fiecare dimineaţă în clădirea din spatele Bisericii Romano-Catolice din centrul oraşului. În fosta stomatologie sînt aşezate documentele de arhivă.

Domnul Michael Schlangen citeşte pînă cînd începe să viseze: “Din pom bun, roadă bună iese”, aude o voce care-i şopteşte în ureche.

Cînd se plimbă prin Baia-Sprie, domnul Michael Schlangen vede doar şvabi care muncesc la mină, care ies din şut şi se îndreaptă către case.

El şi-a dorit pînă în 1989 să plece în Germania. A venit revoluţia şi a rămas în oraş. Era şef de secţie la drumurile judeţene.

Domnul Michael Schlangen avea două fete măritate în Bavaria. Numele lui urma să dispară.

Fiind bolnav şi slab din pricina anilor, domnul Michael Schlangen ştia că se va topi încet în rîul Săsar. Pînă atunci, avea de lucru, îngrijea cimitirul. Seara povestea cu Johanna. În familia Beck, primele născute purtau numele nevestei lui, aşa cum în familia Schlangen, primii născuţi erau botezaţi Michael.

În biroul său de la Forumul Democrat German din Baia-Sprie, domnul preşedinte asculta muzică la calculator. Erau DVD-uri trimise din Bavaria cu compoziţii ale lui Joseph Baber.

În doi februarie două mii şaisprezece, ziua de naştere a celui care a susţinut concerte în Mittelstadt-ul de altădată, primăria din Baia-Sprie avea să inaugureze strada Joseph Baber (compozitor) din oraş.

Era, de fapt, a doua stradă şvăbească ce urca şerpuind înspre Dealul Minei.

 

***

În noaptea de trei spre patru februarie a anului două mii şaisprezece, domnul Michael Schlangen a visat că se juca printre norii pufoşi de deasupra oraşului. “E noapte şi norii se văd foarte clar”, a şoptit domnul preşedinte al Forumului Democrat German din Baia-Sprie. Apoi a dat din mînă a lehamite spunîndu-şi în somn că visează.