TATA - MARE

Nepoţilor şi strănepoţilor mei, această…vedenie

    Stăteam la taifas cu prietenii, la o întâmplare de răgaz, într-o cârciumă  cu nume pompos, cu berea sub nas, aprinşi la minte de "prăjeala" aperitivelor, a coniacelor mici, de una, de alta. De greutăţile şi opreliştile tot mai enervante ale vieţii noastre cotidiene, adică, olicăindu-ne c-am ajuns rău, că toate merg tot mai prost, că nu se mai poate etc. - Băi!, strigai eu, cavernos, cu timbrul meu tabacic, arhicunoscut de prieteni, staţi blând! Stop pe frână, şi retur 2 m de creier, că nu-i aşa.  Încă nu-i cotoioasă situaţia, şi n-am fumat toate relele. Ferească D-zeu să te conducă prostul şi să te bată nevasta! (Asta-mi spunea mie tata, în zilele lui de cumpănă!)

şi voi vă plângeţi c-aţi traversat doar prima jumătate a perspectivei?
    Vorba asta mare, tata o auzise şi el de la tatăl lui, bunicul meu, om vajnic şi calculat, veteran de la '77, care murise când eram eu în clasa a doua.Mai rămăseseră puţini ca el prin ţară. Probabil că acolo, la Bucureşti, la "Ministerul de Resboiu", cum văzusem eu că scria pe brevetele lui de decoraţii, se ţinea o evidenţă clară a lor, a veteranilor, că, la-nmormântare au venit nişte soldaţi şi nişte ofiţeri îmbrăcaţi ca pe-atunci, cu căciuli negre, mari şi ţuguiate, cu pene de curcan la ele, şi cu nişte puşti cu ţepuşe de vreo juma' de metru la gura ţevilor. Am auzit de la ăi mari că erau Garda de Onoare. S-a adunat tot  satul la cimitir. Când l-au îngropat pe bunicu - tata mare, cum îi ziceam noi, nepoţii - ăia au tras cu puştile-n sus, de s-au speriat muierile şi copiii. Apoi "domvăţător" a cântat acolo, cu corul copiilor din clasele mai mari, cântecul "Presăraţi pe-a lor morminte", aşa de frumos, că toată lumea plângea, şi nişte copii au spus poezii de Coşbuc şi de Alecsandri.
    Tata-mare ştia carte, că făcuse gimnaziu, şi era abonat la ziar. De cele mai multe ori, poştaşul îl găsea pe banca de la drum, din faţa casei, de vorbă cu alţi bătrâni, mai ales sâmbăta sau duminica. Atunci veneau şi nea Andrei al didii Linii, şi nea Ghiţă al ma'Titinii lu Gorobanu, şi nea Fănică Chitez, specialist în beţie, în pescuit cu undiţa şi în mecanică fină, şi nea Mărin al didii Dinii lu Oică, şi Nea Petre, şi ai Clondiriţii, vecinii noştri din stânga, din dreapta, şi de peste drum. Citeau şi-şi dau cu părerea. Adică tata-mare citea, şi ei îşi dau cu părerea, exact aşa cum am aflat eu, când m-am făcut mare şi m-am dus la liceu, că făcea unu, Ilie Moromete, cu ai lui din sat, într-o poiană, la fierăria unuia de-i zicea Iocan. Aşa-i ziceam şi noi lu' tata mare, peste ani, când terminaserăm  şcolile şi ne-aduceam aminte de el. "- Ce-o mai face tata-mare - Moromete pe lumea cealaltă? Cred că tot aşa, ca şi pe lumea asta, stă la taifas cu cei de-atunci" care, între timp, muriseră şi ei. Ne-aminteam tot mai rar de el, doar la pomenile după rânduială pe care i le făcea mama, şi ele din ce în ce mai rare.
    Bunicul era om cu gospodărie bine întocmită, şi cu toate rosturile. Avea pământ, car şi boi, cai şi şarete, vite şi oi. Avea plug nemţesc, Krupp, şi ţilindru pentru grâu, şi când s-a măritat mama i-a cumpărat de zestre maşină de cusut "Singer". Mi-aduc aminte că ştia rânduielile lui gospodăreşti, care astăzi nu mai există. În topitul zăpezilor trimitea fiarele de plug la Mitrică, ţiganul fierar, să i le ascută. Apoi făcea şi altele, care pe atunci m-au mirat şi mi-au plăcut, poate fiindcă de-abia le înţelegeam. Trăiau cu toţii după tradiţia ţărănească, agrară, de la câmpie. Erau oarecum îndestulaţi şi puteau să-şi crească şi să-şi trimită pe la şcoli puiţa de copii. Primăvara, în aburii de reveneală a pământului, vorbea peste gard cu nea Lisandru lu Măsălaru, vecinul nostru. Puneau într-un ştergar pâine, ori mămăligă, brânză şi ceapă, şi scoteau din beci, la lumina veselă a zilei, câte o oală bună de vin mocnit în bezna buţilor de stejar. Se duceau în fundul grădinii, mărginite de lizieră de salcâmi bătrâni, se aşezau pe iarba proaspătă, abia răsărită. Mâncau şi beau din cele aduse cu ei. La sfârşit, scoteau din tabacherile de tinichea tutunul de păpuşă, tăiat în fire subţiri şi uscat pe plita maşinii, a sobei de cărămidă, şi-şi răsuceau câte-o ţigare. O lipeau cu limba, încet şi tacticos, o aprindeau de la amnar şi, fumând, plănuiau de-ale lor : ce să samene, şi pe unde. După cât li se umezeau nădragii-n fund, în răstimpul cât ei mâncau, beau şi fumau, ştiau precis când trebuie să bage plugurile-n brazdă. Mai târziu, când se făcuseră şi la noi întovărăşirile şi ceapeurile, şi ieşiseră ingineri agronomi specialişti, care le spuneau ei când să are şi să samene, tata-mare şi nea Lisandru se uitau unul la altul, dau din cap în felul lor şi, câteodată chiar aveau curaj să spuie : - "Dom' inginer, ce hotărâţi dvs acuma, din cap şi din carte, noi ştiam din turul nădragilor." Vorbe care le-au adus şi necazuri, întrucâtva.
    Deci dar, după ce isprăveau "testarea"  din fundul grădinii, la dejunul lor de pe iarbă, se-ntorceau în bătătură. Cu o săptămână-nainte de arat, ungeau carul şi plugul, ţesălau şi îngrijeau altfel boii, să-i înveţe cu aerul proaspăt de-afară şi cu  efortul brusc după lenevia de-o iarnă. Tata mare slobozea din grinda pătulului opincile cu nojiţe, de piele bilgher, şi le ungea cu grăsime de gâscă, să se-nmoaie. Mama mare scotea din ladă ciorapii de lână într-un cârlig, cămaşa cu flori cusute pe piept şi la guler, izmenele groase şi betele. Spălate de cu toamna, târziu, după culesul viilor, cu săpun de casă fiert cu buruieni de miros, le întindea-n bătătură, pe culmea de rufe, să respire şi ele, să se-nţeleagă cu Firea Primăverii. Tot de-atunci, tata mare  se culca în altă odaie, singur. Ţinea post de carne toată săptămâna. Să se subţieze sângele, zicea el, că dacă rămâne vârtos, şi face pocinog pe la vreo opinteală de plug,mai ştii? Se spăla dimineaţa şi seara, până-n răsărit, şi după apus, cu apă rece, în care turna, cu mâna lui, câţiva stropi de agheasmă din sticla de-o litră, cu busuioc uscat şi legată în bot cu arnici roşu, pe care-o ţinea mamare sub icoana de la odaia de la drum, pe masă. Se ducea, duminică, după ce se scăldase, se spălase pe cap cu iarbă mare şi se primenise în ţoalele acelea, la biserică. Se închina, îngenunchind, pe la icoane, pupa mâna popii şi se-ntorcea acasă. Luni, cu noaptea-n cap, scotea de la scuteală, din şopron, carul, urca în el plugul, fiarele, sculele şi merindea. Înjuga boii. Striga la nea Lisandru, să-l întrebe dacă e gata. Sigur că era. Şi el, tot aşa se sculase şi făcuse. Lua din cui, de la uşa grajdului biciuşca de cureluşe-mpletite de nea Firică al lu Ciuşcă, cizmarul. Ma-mare îi pusese-n traistă pâine proaspătă în ştergar de borangic cu flori. Venea şi ea la căruţă. Îi săruta lu tata mare mâna, făcându-şi cruce şi rugându-se de vreme bună şi de muncă cu folos, de sănătatea alor casei şi de curăţenia recoltelor. El o săruta pe frunte, se suia-n căruţă zâmbind cu speranţă, îşi făcea cruce de Doamne-ajută şi dădea îndemn din vorbă boilor, ajutându-i şi cu biciul să priceapă că au treabă. În asemenea chip l-am pomenit, în anii la rând ai copilăriei mele. Parcă suia şi cobora atunci în el o lumină lină, de dragoste şi de bucurie, care-l străbătea din toate părţile. Şi niciodată sămănăturile lui n-au cunoscut năvala buruienilor, a gângăniilor şi a beteşugurilor porumbului, grâului sau viţei. Când temelia baştinei sale începuse să se clatine, şi noilor taine ale pământului să-i fie străine, să nu mai semene ceea ce ştia el din veac şi de la cei dinainte, cu ceea ce i se cerea acum să facă de către noii ţărani, şcoliţi pe la oraşe, cu costum şi cravată la gât, mai întâi se mirase. Încercase, la-nceput  să zâmbească a râde, nălţând din umeri. Apoi se-ntristase. Apoi se speriase. Se-ntunecase la faţă şi căta, cu priviri piezişe şi rele-mprejur, parc-ar fi fost urmărit şi ameninţat de ceva nelămurit. Nici cu ma-mare nu mai sta de vorbă cum şedea altădată, nici cu ceilalţi nu se mai aduna la poartă, pe bancă sau pe streja podeţului de peste şanţul de la ploi, ca mai-nainte. Pierduse şi abonamentul, că ziarul nu mai ieşea. Apăruseră altele, noi, mai multe, şi cu altă…scriitură. Citise unul-două, şi nu mai vroise să se aboneze din nou, deşi poştaşul îl ispitea din când în când. Pricepuseră toţi că ceva nu-i a bună. Mai întâi fuseseră "poftiţi" să-şi întovărăşească pământurile, atelajele şi animalele într-o mare familie (de parcă nu le-ar fi ajuns ale lor), după promisiunile luminoase ale noii orânduiri. Asta se întemeia pe ştiinţă, şi storcea pământului recolte de 3 - 4 - 5 ori mai mari  decât "realizau" ei, cu mijloacele lor primitive şi cu metodele lor empirice. Vorbe altfel de cum ştiau ei, mai scremute şi parcă mai ameninţătoare… Apoi  îi "convinseseră", trimiţându-le acasă copiii de prin şcoli şi de pe la serviciuri, şi cocoşându-i cu cotele, să se treacă la "colectivul" celor laolaltă. Tata mare ar fi înţeles, într-o privinţă, să se pună "la colectiv" cu cei pe care-i ştia el, dintre vecini, şi cu alţii din sat, oameni cu pământuri, cu vite şi cu forţa pe care o cerea pământul. Alta nu pricepea. "- Cum să te colectiveşti tu, mă, Lisandre, şi tu, Ghiţă, şi tu, Andrei, şi voi, ăştia, cu a lu Vulpea - Ou, şi cu Ştioalfa, şi cu Niculaie al lu Gâgă, şi cu Costică Pisicel, şi cu alţii ca ei, care toată viaţa lor au arat şi-au semănat pe la Ilie Boacă prin cârciumă, culcându-se pe pielea goală şi acoperindu-se cu cămaşa ruptă-n coate şi-mbrezată peste tot? Ăştia, de când se ştiu au lucrat cu ziua ba la mine, ba la tine, şi şi-au dezlipit burta de şale tot pe la masa altora. Pământul lor l-au dat pe băutură, sau l-au părăginit de lene. Şi-acu li se cunoaşte urma bucilor pe buza şanţului unde pierdevăreau de cum da soarele, până licăreau stelele, şi le ghiorţăiau maţele de foame ca mârtanii pe acoperişuri, la vremea- mperecheatului. Dacă-i poza Ţiţirigă, i-am fi pus în calendarul şi-n albumul putorilor. Ăştia n-au putut şi n-au ştiut toată viaţa lor să bată o coasă, sau o sapă, sau o cazma, şi-i bat muierile pe ei."
    După asemenea mai multe discuţii mirate, ei în de ei, s-au pomenit la un moment dat pe la târg pe la Osica sau pe la Balş, să-şi vândă boii şi caii, şi parte din oi. Tata-mare a înecat stupii - grija şi fudulia lui cea mai aleasă. Cum să dea el muştele lui de aur pe mâna trântorilor, a nu ştiu cărui terchea-berchea nepriceput? A-mpuşcat şi porumbeii, a rărit şi găinile, dând câte una - două, de rudă, pe la nepoatele de cununie şi pe la muierile curate şi sărace, care veneau la treabă când aveam nevoie de ele.
    I-au ridicat şi puşca de vânătoare, a doua zi după ce-i săltaseră, noaptea, de lângă femei, din aşternut, pe nea Titi Beldea, şi pe nea Petre Paniţă, cu duba neagră a securităţii de la raion, că fuseseră legionari şi deveniseră elemente duşmănoase şi periculoase pentru fericirea clasei muncitoare înfrăţite cu ţărănimea muncitoare.
    Cu  mult elan patriotic, şi tot pentru fericirea întregului nostru popor, ne-au luat plugul şi ţilindrul, cum îi luaseră lu Naşu batoza, moara şi păunii, şi prăvălia, şi hanul, ne-au luat căruţa şi şaretele. A mai rămas, singură şi mirată ca o călugăriţă rătăcită, de cele lumeşti, cabrioleta, cu hulubele-nfipte-ntr-un  gard agonic, în care buchiseam eu la abecedar, cu glas tare, să  m-audă mama din bucătărie că "citesc".Încet - încet, au mâncat-o şi pe ea ploile, soarele şi vântul. Fierul l-am dus eu la şcoală, la pionieri. După ce ne-au măturat, ca farmaciştii, făina şi mălaiul din magazie şi din hambare, uşurându-ne şi de porumbul din pătul, a trebuit să vindem ouăle, porcii, untura, vaca şi lucruri din casă, şi să dosim în pământ şi prin glugile de coceni butoaiele cu vin şi cu ţuică, fiindcă venea zilnic "percitoru", cum îi zicea baba Anica lu Pidan, să plătim cotele. În casă nu mai era tihna de altădată, vorba se rărise, şi râsul era mai scump ca gazul de lampă.
    Toate ale noastre s-au dus la colectiv, cu noi cu tot, mânate de la spate de spectrul ruşinos şi abominabil al foamei. Existenţa casei, a oamenilor ei, ajunsese probabilă ca un loz în plic, supusă vânturilor capricioase ale istoriei, cum era cocoşul de tablă de pe casă, arătând cu săgeata cozii, iarna, umbletul fumului din horn către cer.
    Albeaţa  de chip a neamului bătea, alterată de griji, în arămiul toamnelor îngrijorate şi al asfinţiturilor mute. Ferestrele şi uşile, altădată vămi generoase ale luminii, aveau acum obloane şi chei, ascunzând ca-ntr-un întuneric de grotă mobilată frica zilei de mâine. Bătrânul, deşi în putere, albise de tot, aducând tot mai mult cu sfinţii din biserici şi din cărţile tatălui meu. Cutele multe şi brăzdate adânc  pe câmpul larg al frunţii, obrajii căzuţi ca şi colţurile gurii împrejmuite de mustăţi şi de barba lui albă, patriarhală, trimiteau privirea spre tristeţea ochilor încercănaţi şi trişti, în care puteai citi drama mută a ultimilor ani.
    Într-un rând, ca să mai răzbească noianul de nevoi, sau poate dintr-o nemărturisită nostalgie, luase şi el un pogon de pământ,în acord global, ca şi alţii. Îl muncise şi pusese porumb, cu parul şi cu pasul, rar, la metru, cum ştia el. Ceilalţi, ceapeul, semănaseră boabele cu semănătoarea, des, ca pe grâu. Din nu ştiu ce pricini, producţia la ha a fost slabă în toamna aceea. S-a făcut plenară ceapistă lărgită şi l-au dat afară pe preşedinte, înlocuindu-l cu altul tot aşa de priceput, dacă nu mai…Ăsta nou, al lu Motoi, avea 4 clase, mari şi late, bătute pe muchie, nu glumă. Era ceva rudă cu fierarul satului, un ţigan pirpiriu cu o muiere câlă şi puturoasă, de ziceai că e restul de la ea. Dom' fierar câştiga 5 zile-ntr-o zi, că muncea în fier, în foale şi-n baros. Era stomatolog la ceapeu, cum îl alintau organele de control  şi tovaroşii de la raionul de partid, că… punea dinţi la grapă.
    Spuneam că producţia de porumb la hectar fusese proastă, sub aşteptări. Ghijuri şi secături. Numai la bătrân, la tata mare, se lăfăiau pe tulpini, pe cocenii de porumb, drugile cât cotu'. Când au venit să-l culeagă şi să-i dea "dreptul" de 10 %, cât i se cuvenea, un domn inginer s-a luat cu mâinile de cap, a strigat la el şi l-a înjurat. Se adunase lumea ca la urs, şi mulţi rânjeau prosteşte, arătându-şi dinţii rari şi murdari,  printre buzele crăpate, îngălbenite de tutun, de ură prostească şi de băutură. Mulţi dintre ei crescuseră cu  copii cu tot la masa noastră, zăngănind cu mine lingurile asupra străchinilor de lut ars, ori întingând cu cocoloşul de mămăligă în ouăle prăjite-n tigaie. Prostia de obşte, invidia ce dădea obrajilor culoarea ierbii şi deruta vremurilor tulburi începuseră  să desăvârşească, în mulţi dintre ei, construcţia omului de tip nou, multilateral dezvoltat.
            L-a ameninţat că-l bagă-n puşcărie, că n-a respectat numărul de plante pe metrul pătrat, densitatea adică, el nu ştia că era lege? Sau îşi bătea joc de ceapeu şi de politica înţeleaptă a partidului nostru comunist, care vrea şi face totul ca să ne ridice pe noi trepte de cultură şi civilizaţie, într-o creştere necontenită, fără precedent, a nivelului de trai, material şi spiritual, al întregului nostru popor…
    Scârbit de prostie şi lipsit de laudele fireşti altădată, când lumea  nu se sucise cu curu-n sus, tata mare n-a fost pus în cătuşe, ci doar plimbat, pe banii lui, de câteva ori, pe la Tribunal, pe la Slatina, unde-a scăpat cu chiu cu vai de puşcărie. Un judecător bătrân şi mai tare-n clanţă, s-a milit de părul lui alb şi de privirea lui dusă-ndărăt, în lumea care-a fost, şi i-a dat drumul acasă, doar cu o amendă pe care s-o plătească la primărie.
    Era o zi de vară călâie, cu căldură pâcloasă şi grea. Tata mare a venit de la oraş pe la vreo 3 - 4 după masă. A intrat în bătătura lui tiptil, ca hoţii, ruşinat şi cu ochii aburiţi, de n-am prins niciunii de veste. S-a aşezat, cu un răsuflet greu, pe prispă, oftând în aerul de-afară, ca de foc şi arşiţă, toată obida tăinuită, ferecată în el, de prăvălirea lumii ultimilor săi ani. Zveltă ca o seceră veche, l-a zărit ma’mare, cum sta pe prispă, abătut, împietrit în gândurile lui amare, ca o statuie aurită de poleiul neclintit  al amurgului. A dat drumul poalei de boabe pentru păsări,  şi-a dus la gura-i scorojită, de multă vreme stearpă de cuvinte, mâna ei dreaptă, cu degete uscate, înăbuşind un vaiet. Cu mâna stângă s-a şters repede la ochi, voind parcă să pună zăgaz potopirii lacrimei puţine ce da să  izvorască din ochii ei, ori să dea-n lături zăbranicul nălucirii. Se cremeneá, de la ea la omul ei de-o viaţă, aerul înserării. Târându-şi cu greu pe pământul uscat papucii scâlciaţi şi rupţi, care fuseseră cândva pantofi, s-a dus lângă el, în umbra prispei, sprijinindu-şi în respiraţie puţină povara trupului pe-un scăunel de rudar, cu trei picioare, alături, ca-ntr-o coajă de ou.
    Mâna grea şi tremolată a bunicului a mângâiat cu duioşia de atunci zăpada-mbrobodită a bunicii mele. Se-mpuţina ziua. Şi zilele lor se-mpuţinau, strâmtorând spre hotarele morţii curgerea lor abia simţită. S-au căutat din priviri scurt şi lămuritor, asumându-se, ca-n clipa dinaintea fotografiei lor de ginere şi de mireasă. Apoi s-au adus de şale amândoi, s-au curbat blând, căutând cu vederea pâlpâitoare ceva, nici ei nu ştiau ce, în nedesluşirea podelei de humă din vârfurile-ncălţărilor uzate. Parcă respirau, anevoie, parfumurile uitate ale vieţii lor duse, ceva din sufletul incert al casei lor de tihnă şi de viaţă, unde trăiseră şi-şi crescuseră copiii…
            Şi-n acea clipă spânzurată-n amurg, asemenea parcă trezită din somnia zbuciumată a veacului, şi curioasă ca orice femeie, casa lor de oameni înstăriţi şi oneşti, cutremurată de nelinişti streine, şi sleită de vârvora destinului ei particular, se apleca şi ea, încet, încet, spre pământ…   

Constantin Stana
Drobeta Turnu Severin