TELEPATIA

Lăsase în urma lui un drum presărat cu remușcări, și ajunsese în acel punct de cotitură al vieții în care întrezărea o cărăruie luminoasă care-l teleporta pas cu pas în poienița viitorului, imaginându-se liber de constrângerile pe care și le administrase în toți acei ani în adâncul ființei lui. Reușise cu mare greutate să se trezească din somnul adânc în care zăcuse, înconjurat de gânduri sumbre și lipsa desăvârșită în ce privea  atingerea vreunui țel anume.
,,Iubirea incontestabilă te poate transfera în dimensiuni neobișnuite.
Viața mea a devenit spectaculoasă datorită unor întâmplări care mi-au schimbat destinul!”, își spunea îngândurat Radu Herman, privind fără o țintă anume, peisajele care se contopeau și se pierdeau copleșitor de alert, odată cu viteza trenului în care se afla de peste trei ore”.
Unii oameni fug de trecut în speranța că vor evada mai ușor din monotonia propriei lor vieți marcate de o întâmplare tragică și refulată, în timp ce alții își doresc cu ardoare reîntâlnirea cu el, având încrederea că le va inocula revelația privitoare la traiul mizer pe care-l duc, oferindu-le în același timp o nouă perspectivă de a privi viitorul.

,,Vălul de sentimente derutante și pline de lașitate atârnate în fața conștiinței mele interioare, se va putea îndepărta asemenea unei draperii trase de la fereastra unei camere cufundată în întuneric, readucând lumina în subconștientul meu, doar dacă-mi voi recunoaște greșelile, încercând să le repar!”, continua el cu mustrări de conștiință aduse până la disperare.
Se uită involuntar la ceasul Rolex de pe mâna dreaptă, ca pentru a-și ascunde sub acest reflex,  tăcerea apăsătoare din compartimentul învăluit de lumina orbitoare a soarelui.
Ceasul arăta fix ora 12,00...
,,Adormise, oare?” se întreba el.
,,Femeia din fața mea, seamănă atât de bine cu Delia!”
Îmbrăcată într-o rochie albă în care se întrezăreau maci roșii aruncați pe umeri și talie, strania ființă se uita spre Radu cu o compasiune care-l derută pentru câteva secunde.
-Cred că am ațipit, nu am auzit când ați intrat!, spuse Radu.
-Abia ce am intrat aici! Unde călătoriți?, întrebă femeia misterioasă, neschițând nici o tresărire a mușchilor feței.
 -În aproximativ două ore, ar trebui să cobor în orașul Constanța.
Sunt așteptat la un Cenaclu Literar al Scriitorilor. De obicei, mă feresc să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunosc, dar dumneavoastră îmi amintiți de o persoană dragă, pitită în inima mea de foarte mulți ani, pe care am iubit-o mult! Folosiți inclusiv același parfum de liliac alb ca și ea! Cum vă numiți?, șopti Radu privind-o în ochii negri cu gene arcuite, ale căror limbaj nu destăinuiau nimic din trăirile ei.
Ușa compartimentului se deschise și un bărbat blond și pirpiriu, cu cascheta de ceferist pe cap, i se prezentă, oferindu-i legitimația de serviciu, cerându-i însă în același timp, biletul de tren, în vederea compostării.
-Ce mireasmă fină și îmbătătoare m-a învăluit! Călătoriți neînsoțit?, întrebă acesta.
-Mirosul pe care-l simțiți, aparține doamnei din fața mea!, zâmbi Radu.
-Îmi pare rău domnule, dar în acest compartiment, sunteți singur! Nu zăresc pe nimeni altcineva!, răspunse controlorul, pe chipul căruia, se putea citi nedumerirea, la auzul ultimelor vorbe aruncate imprudent de Radu. Acesta redeveni dintr-o dată atent și observă cu stupoare, că într-adevăr, bancheta din față, era goală.
Cu toate acestea, nu putea să nu se întrebe: ,,de unde se răspândise în acel loc, mireasma dulceagă a acelui elixir pe care o întâlnise cândva la Delia? Inclusiv controlorul remarcase acest aspect, deci acea femeie pe care el o asemuise cu fosta lui iubită, fusese aici! Dar când și unde dispăruse?”, își spuse în sinea lui.
Controlorul ieși salutând din cap și Radu închise instinctiv pleoapele cuprins de o neliniște asemănătoare cu frica. Nu-și găsea nici o explicație a acelei prezențe feminine care se evaporase pur și simplu la venirea conductorului de tren.                             
,,Să fi fost un vis? Bine, dar acel iz inconfundabil al Deliei care m-a învăluit? Ce-a fost asta?”, se întreba el descumpănit.
Cu mâna stângă, făcu un gest rapid deasupra ochilor, ca și cum ar fi dorit să-și îndepărteze-n grabă norii imaginari care-i învăluiseră mintea, sub care se regăseau întrebările și propriile răspunsuri care-l copleșeau și-l determinau să-și reamintească de trecutul nebulos.  
Scriitorul din el se simțea vlăguit de cuvinte în fața rememorării peripețiilor din viața lui. Mai avea puțin și trebuia să coboare, sperând ca la acea întâlnire literară să-și regăsească unica lui iubire, prin prezența fizică a Deliei!
Nu-și dorea altceva, decât s-o privească de departe și să-i admire din nou corpul superb care-l vrăjise în anii tinereții. Iubise cu patimă și înflăcărare în anii de liceu, o fată pe care-o abandonase fără explicații în urma acelui accident nefericit de mașină, care-i schimbase destinul și îl făcuse infirm pentru toată viața. Greu se obișnuise cu ideea că în locul mâinii stângi, avea de atunci, doar o proteză. Se privea și acum în subconștient, ca un neputincios lipsit de respectul de sine.
În toți acești ani, se adâncise în scris, devenind într-un timp record, un nume recunoscut la nivel național, dar care nu era prezent niciodată la întâlnirile cu persoanele din breasla lui.
Se ascundea de ani buni de oameni în spatele telefonului mobil și al tastelor de la laptopul pe care-l purta prin casa răvășită ca și inima lui, iar o evadare din propria locuință, o considera acum, o adevărată încercare de voință.
 Hidoșenia pe care o amplifica la el însuși, era inexistentă pentru cei apropiați, pentru mama și sora care urmăreau pe chipul fiului și al fratelui, metamorfozarea extraordinară, care nu se schimbase decât în propria lui concepție.
-Nu ești un ghinionist cum ai tendința să te plângi mai mereu, ci doar un om neobișnuit cu suferința!, îl dojenea Maria Herman , mama acestuia.
Trecuseră 10 de ani de la ultima lui întâlnire cu Delia și în sfârșit, după atâta vreme, dăduse de numele ei din greșeală, pe un grup de Facebook  al scriitorilor.  Delia Petrova devenise o scriitoare renumită, care câștigase nenumărate premii internaționale și era extrem de apreciată de tinerii iubitori de romane psihologice.
Până atunci, nu bănuise că și ea scria, nu o căutase accesând Google, nici măcar dintr-un impuls ocazional.  
Din momentul în care îi descoperise numele, Radu îi devorase rând pe rând toate romanele apărute, așa cum tristețea îi erodase sufletul și trupul, celulă cu celulă. Trăind în lumea lui misterioasă și plină de singurătate, nu o mai menționase în fața cunoscuților comuni pe Delia, fata iubită de el ca un nebun și care i se dăruise fără reticențe în vacanța ce avea s-o poarte-n suflet în fiecare clipă și ceas. Odată cu geana fiecărei noi dimineți care-i deschidea involuntar ochii cuprinși de regrete, surâsul și chipul ei, se instalau în imaginația vizuală a acestuia.
Începuse să se întunece dintr-o dată în compartimentul trenului, deși ora era abia ora 13 și 50 de minute. Radu se apropia de destinație cu pași repezi, doar 10 minute mai trebuia să zăbovească în cușeta cu mireasmă de liliac.
Se uită instantaneu la valiza care aștepta mutarea pe culoarul care ducea la ieșirea din tren, când dintr-o dată, auzi un hârșâit sinistru rostogolindu-se de-a valma în capul lui.
Același scrâșnet al dinților de oțel și tablă care-l trezea în fiecare noapte din ziua de 13 august 2010. Fusese într-o Marți, exact ca și acum.
Radu se trezi din leșin, cuprins de o durere nimicitoare care-i sfârtecase parcă, întregul corp.
Privi cu groază în jur și încercă să strige, dar nu reuși să articuleze nici un cuvânt. Era captiv într-un morman de fiare și disperarea începu să pună stăpânire pe el.
,,Doamne ce-a fost asta?”, se întreba deznădăjduit.
Într-un târziu, auzi ca prin vis zgomotele produse de sirenele ambulanțelor care se încolonau rând pe rând de-a lungul trenului personal. Erau doar trei vagoane și puțini călători.
,,De ce trebuia să fie chiar el una dintre victime? Se repeta aceeași scenă de acum 10 ani?”, își spunea vădit tulburat, scriitorul Radu Herman, așteptând cuprins de neliniște, sosirea salvatorilor care aveau să-l scoată din trupul trenului deraiat datorită dilatării liniilor de cale ferate devenite pe alocuri, asemănătoare unor spirale. Fusese o căldură înăbușitoare care dusese în acea porțiune, la cedarea șinelor de cale ferată.
Retrăia aproape aceeași dramă a anului 2010.
-Ar trebui să-i anunțăm familia! Am găsit telefonul acesta, în geanta pe care o strângea la piept. Abia i-am putut-o smulge...Uite, omul acesta este scriitor, are o invitație la un Cenaclu Literar în orașul nostru! Starea lui nu este gravă, tensiunea, pulsul, sunt bune! Este doar răvășit și a suferit un atac de panică!, vorbea în surdină una dintre asistentele medicale prezente într-una din salvările  repartizate pentru a lua în primire răniții trenului deraiat. Spitalul Clinic Județean de Urgență   Constanța delegase la fața locului ambulanțe dotate cu aparatură medicală și personal specializat mai mult decât ar fi fost necesar.
Radu se trezise speriat pe o targă aflată în secția Urgențe a spitalului, înconjurat de un grup de medici și cadre sanitare, care începuseră trierea pasagerilor care prezentau leziuni în urma acelui teribil accident feroviar. Larma de nedescris și țipetele celor care suferiseră răni adânci, completa tabloul șocant care-l însoțea pe scriitorul Radu Herman. Panicat și răvășit de propria durere pe care o simțea de această dată de-a lungul piciorului drept, începuse să urle la cei prezenți cerându-le calmante. Nu-și mai detectase nici proteza mâinii drepte și acum, ,,netrebnicul de picior se aliniase întru suferință și ciotului handicapat”, se gândea el.
,,Parcă-i un blestem să mi se întâmple tocmai mie astfel de nenorociri! Doamne, de ce mă pedepsești?”, se văita acesta, cuprins de o furie și negare de nestăvilit, împotriva prezentului afișat în cele mai sumbre imagini.
Mi-am negociat soarta și viața de nenumărate ori în fața lui Dumnezeu, ajungând uneori în același punct mort pe care îmi doream să-l elimin, însă situația de acum este mult mai gravă! Nu era suficientă lipsa mâinii, a trebuit să se abată asupra mea și problema mersului! Chiar nu voi reuși niciodată să schimb ordinea lucrurilor și în bine?”, se întreba răvășit Radu.
În timpul acestor meditații conflictuale, simți pentru o fracțiune de secundă o durere cumplită care-i invadă creierul, în momentul în care doi brancardieri neglijenți îl luară de umeri și picioare, răsturnându-l pe o targă improvizată care se afla în imediata apropiere a patului unde fusese examinat de acel medic tânăr, care-l interogase înșirându-i tot felul de lucruri bizare, începând cu probleme de sănătate dobândite de la mamă, tată, bunici, etc și terminând cu ceva stupid de genul: ,,ce-a mâncat ultima oară?”
,,Păi de unde să mai știu eu acum, când chinul s-a declanșat ca un Tartor peste corpul meu, ce-am mâncat ultima oară?”
Cum să-mi aduc aminte cu ce suferințe s-au confruntat mama sau tatăl meu, pe care mi-l amintesc vag, dacă au suferit de acele boli?
Ce legătură au toate acestea cu amarul care mă macină asemenea unui sac de grăunțe introdus în orificiul unei mori care așteaptă produsul finit?”, își spunea el.
,,Trebuie să mă calmez, altfel risc să cad în extrema omului coleric! Durerea aceasta este de nesuportat, dați-mi vă rog un calmant, nu mai rezist! Simt că mă dezintegrez puțin câte puțin!”, cerșea el analgezice către medicul care continua să  inspecteze imperturbabil ceilalți pacienți înșiruiți pe tărgile care umpleau întregul salon de la Urgențe.
-Ești tânăr, dragul meu! Îți vei reveni! Piciorul de care te plângi are doar o plagă superficială! În ce privește mâna stângă, va trebui să aștepți vindecarea ei completă pentru a avea o nouă proteză, cea veche s-a rupt, provocându-ți desprinderea pielii din jurul locului unde fusese amplasată. Ai încredere, va fi bine!, îi răspunse doctorul.
-Domnule doctor, dânsul este scriitorul Radu Herman! L-am recunoscut de cum l-am văzut! Acum câteva luni, a apărut la televizor, într-o emisiune literară on line!, se auzi vocea blajină a unei asistente.
-Ce zi ciudată ne-a fost dat să trăim azi! E plin de scriitori la noi! Acum câteva ore, mai precis, la ora 12,00,  am examinat-o pe Delia Petrova, știți voi, femeia aceia frumoasă care-a suferit o comoție cerebrală! Acum a apărut acest domn scriitor!, se confesă medicul în șoaptă celor prezenți.
La auzul numelui Deliei, se părea că întregul cer coborâse peste trupul chircit de suferință al lui Radu, aruncându-i în ochi și gură, în minte și inimă toate stelele cuprinse de o căldură infernală, care aveau să-i topească una câte una, fiecare celulă a corpului osândit.
Amuțise...
El, scriitorul care așternea povești atât de pline de înțelepciune și tâlc pentru oamenii care aveau nevoie să-și păstreze intactă credința și speranța, ajunsese la nivelul de jos al înțelegerii tainelor lumii. Începea să-și piardă din nou nădejdea că-și va regăsi acel punct de turnură care-i influențase anii în care stătuse departe de Delia.
,,Delia mi-a apărut în fața ochilor când a avut comoția cerebrală? Ce telepatie mai e și aceasta?”, reflecta el...

Biografie:
Născută în Adjud, județul Vrancea la 14 aprilie 1967.
Copilăria și o parte a adolescenței am petrecut-o în Țibucani de Jos, Județul Neamț, locul sufletului și rădăcinilor mele.
Actualmente stabilită în orașul Carei, Județul Satu Mare în urma căsătoriei, unde am  regăsit a doua mea familie de suflet.
Colaborări literare:
-Revista Extemporal Liric, condusă de domnul Teodor Dume, fragmente din romanul: ,,Trecutul, labirintul viselor”
-Revista Zbor spre Înălțimi, condusă de doamna Camelia Bot, fragmente din romanul: ,,Trecutul, labirintul viselor”
-Revista Luceafărul, Editor: Ion Istrate cu articolul: ,,Ionuț Caragea și trilogia veșniciei”
-Colaborări sporadice de-a lungul anilor, cu ziarele locale: Buletin de Carei și Opinie de Carei
Debut Literar:
-Antologia literară: ,,Primăvara se numără prozele ” cu proza scurtă: ,,Coșmarul”, lansată de Editura Inspirescu în anul 2021, Directorul Editurii, fiind domnul George Terziu.
-Antologia literară dedicată mamelor: ,,Mama-primăvara mea” cu proza scurtă: ,,Fire de nisip, în scrisoarea pentru mama mea” la Editura Inspirescu  în anul 2021, Directorul Editurii fiind domnul George Terziu.
-Antologia literară: ,,Lirica unui miez de toamnă”, cu proza scurtă: ,,Trecut întunecat”, lansată în 2021 de Asociația Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, la Editura InfoRapArt, Redactor și prefațator, domnul Petre Rău.
-Cartea Univers XXL-Lumină și culoare, lansată de doamna Elena Toma la Editura Armonii Culturale în anul 2022, în care am apărut cu două proze scurte: ,,Gânduri dincolo de noi” și ,,Timpul, o oază a speranței”.
Lansare carte:
-În iunie 2021,  apare primul meu roman: ,,Trecutul, labirintul viselor”, editat și tipărit la Editura Inspirescu,  început în noiembrie 2020 și terminat în aprilie 2021. Romanul a fost lansat în orașul Carei, la 22 iulie 2021.  
Premii obținute:
-Mențiunea II Elogiul Iubirii, Secțiunea Proză, Ediția a IV-a, 2022
Festival- Concurs Internațional de Creație Literar-Artistică
-Diploma- Distincția Univers XXL, la Concursul Internațional de Creație Trofeul Univers Românesc XXL- Lumină și Culoare, 2022, Ediția a VII-a.
Proiecte de viitor:  
Momentan, lucrez la cel de al doilea roman: ,,Dincolo de Marți, dincolo de suflet”.