TRAISTA CU CĂRȚI

Badea Andrei avea gospodăria undeva la marginea satului, casă, grajd, șure și tot ce este nevoie pentru ca pământul și vitele să poată aduce stăpânului răsplată pentru îngrijirea pe care le-o acordă și, în unele cazuri, chiar dragoste. Există un fel de dragoste a țăranului de la munte pentru animalele sale, o dragoste pe care nevestele nu o afurisesc cu gelozie, dar pe care, tot ele, simt că este cazul să o împărtășească. Cum este obiceiul în zona montană, pentru a evita transportul nutrețului și cheltuielile aferente, vitele erau duse la târlă, adică la o mini gospodărie amplasată acolo unde era terenul cultivabil și pășunile. Badea Andrei proceda astfel în fiecare an, umplea strada pe care avea locuința cu vite, carul pe care boii îl trăgeau mirați de scârțâitul provocat de încărcătură roților, nevasta mergea înaintea alaiului, iar el cu funia boilor în mână, privind cu duioasă mândrie ceea ce considera averea proprie. Nevasta mărunțică și tăcută, cu trupul obosit de muncă și cu sufletul măcinat de tristeți nemărturisite și chiar nemărturisibile, mergea mecanic și gândind aiurea, pașii cunoșteau atât de bine drumul încât nu era nevoie să fie comandați. Nu aveau copii, au suferit din acest motiv, apoi s-au resemnat, uneori este bine să nu-ți dorești ceea ce nu poți avea, iar resemnarea este și tristă și mângâietoare, alege fiecare ce poate din ceea ce vrea.

    Mai avea acest gospodar un obicei pentru care beneficia de ajutorul nevestei, era un cititor dăruit în mod serios lecturii, iar ea era aceea care îi aducea cărți de la bibliotecă. Făcea deplasări diferite, nu ar fi putut duce în același timp și cumpărăturile și cărțile. Folosea pentru piață trăistuța, aceea cu culorile adunate în dungi verticale, iar pentru cărți trăistoiul, adică o traistă de dimensiuni mai mari, făcut din pocladă, care este un fel de pled de grosimea unei pături militare de pe vremea în care patriilor nu le era interzis să-și pregătească cetățenii pentru apărarea ei. Mergea la bibliotecă, urca scările la etajul clădirii în care funcționa aceasta, alegea ceea ce trebuia dus pe munte pentru aprofundată lectură. Pe bibliotecară o bucura prezența acestei femei simple în care se observa cinstea curată a țăranilor din alte timpuri, admira obiceiul omului ei de a folosi timpul rupt din cel al treburilor care nu se mai termină niciodată, poate doar odată cu decesul celui afierosit muncii chiar înainte de a se naște și aplecarea acestuia peste poarta deschisă de pagina cărții spre universul înțelepciunii. Bibliotecara se bucura de prezenta tuturor cititorilor, își petrecuse toată viața în mijlocul cărților, publicase poezii la tinerețe, proză apoi, trăise viața tuturor personajelor din cărțile care îi populau imperiul, desigur asta a făcut să-i fie străine unele etape dintre cele care fac adolescența să fie mai plină, dar apropierea de soțul său nu a fost însoțită de amintiri de care să vrea să scape. A iubit cărțile și cititorii, copiii pe care i-a adus pe lume și fericirea familiei în care s-a integrat și căreia i-a dăruit tot ce a fost posibil, chiar refuzându-și sieși orice urmă de răutate ori egoism. Alegeau cărți, nu numai pentru soțul acestei neveste devotate, că ea nu citea, dar bibliotecara știa ce-i trebuie acelui cititor îndepărtat, uneori putea înțelege, dintr-o discuție sumară, ce i se potrivește unui nou venit, în cazul de față avea experiența atâtor și atâtor traiste umplute și apoi golite pentru a se umple iarăși.
     Badea Andrei nu îi ieșea în întâmpinare atunci când știa că vine cu trăistoiul greu pe umăr, era ocupat cu treaba care, datorită lipsei nevestei, îi revenea numai lui, iar mai târziu își spusese cuvântul și diferența de vârstă dintre ei, apoi reumatismele care se dezvoltă foarte bine în condiții de apă rece și aer curat. Ieșea din curte și o aștepta așezat pe o piatră de înălțimea unui scaun, rezema tâmpla de copacul de alături și, privind în zare, aștepta ca făptura ei mică să apară la marginea poienii. Împovărată cum era și mergând cu pași mici, nu putea umple poiana în măsura în care îi umplea lui viața cu acele momente de discretă tandrețe pe care niciunul dintre ei nu le cunoscuse în prezența altcuiva. Nu asculta seva circulând prin trunchiul copacului, așa ceva pot să audă doar cei care nu simt cu adevărat cum viața lor și cea a arborilor se îmbină incluzându-i în ceea ce natura își oferă sieși prin formele de viață pe care le generează, el odihnea capul pe umărul acelui bun prieten care era copacul. Așa proceda de fiecare dată și așa știa el să aștepte comoara foșnitoare pe care o conținea trăistoiul care la exterior era numai alb și negru.
     Trebuia trecută o punte, fiind construită din trunchiuri de copaci și expusă intemperiilor devenise cam șubredă, traista grea, pasul nesigur, apa mare din cauza ploilor din ultimele zile scotea un sunet îngrozitor, balustradele firave, parcurgerea distanței de la un mal la celalalt era o adevărată aventură. A mers cu grijă, a ajuns dincolo și a răsuflat ușurată, pășea acum pe teren sigur. A urmat cărarea care era alunecoasă, apa de ploaie înmuiase solul, a ajuns la capătul poienii și își zări omul așezat pe piatră și cu capul lipit de copac. Numai că de această dată era mai aproape de piatră și de lemn decât de lumea din care, în absența ei și așteptând-o, plecase pentru totdeauna.
     Din cauză că nu erau urmași care să-i moștenească, a fost nevoie să fie adusă o familie de încredere care să folosească gospodăria și să aibă grijă de bătrânețile văduvei. A dăruit totul, a dăruit casă, pământ, vite, dar ceva a rămas, a rămas trăistoiul cu cărțile aduse ultima dată și care nu au mai fost scoase de acolo.
    Uneori, în zile triste, pradă unor amintiri, nevasta cititorului avea nevoie de un prieten pe care să-și sprijine tâmpla, piatra era rece, copacul fusese doborât de noii proprietari, era și putred, încăperile casei aveau și alte mirosuri decât cele de altădată, așa că folosea traista cu cărți, o cuprindea că brațele, rezema fruntea, uneori se întâmpla să cadă câte o lacrimă, care străbătând țesătura aspră, să ajungă acolo unde personajele cărților puteau înțelege aproape totul.