UN POET SCRIE PROZĂ

     Decembrie. O fetiță aruncă în focul de pe vatră pălării uscate de floarea soarelui. Ea le aduce în șorț, foarte preocupată de activitatea ei.
     Florița, sora cea mai mare, mulge vaca. Apoi trebuie fiert laptele.
    Persida poartă singura mănușă și un paltonaș jerpelit și pleacă la moașa din sat s-o cheme în grabă. Mama va naște pentru a șaptea  oară, Fata este jenată să vorbească despre aceasta. Ea gândește: ,, când tata se va intoarce aproape înghețat, cu obrajii și nasul rosu, pișcat de vânt, va găsi, poate, un nou născut...;; Cât despre micuți, ei se joacă cu copiii, prin vecini.
   Apoi  își mută găndul la păpușile  de cârpă,  la vioara confecționată dintr-un tuleu de porumb, imitând scârțâitul greerelui și alte jocuri lăsate lângă prichiciul vetrei...
     Când moașa a ajuns, apa era fiebândă, După puțin timp, Ioan- Oanea nost”, micul Oanea saluta lumea în gura mare.
       Într-o familie numeroasă nu există timp de odihnă. Oanea era pregătit, trecea dintr-un braț în altul și ca să-l înfașe, în casă se găseau  destule cârpe.

      Primul an al micului Oanea a zburat și cu el de asemenea fericirea familiei. După prima lui aniversare mama a devenit foarte slăbită după o mare pierdere de sânge, în urma unui  avort provocat, apoi după o gravă infecție ea a devenit albăstrie și a murit.
       Disperare mare cuprinse familia și chiar tot satul, când defuncta fu așezată pe o masă în mijlocul curții pentru autopsie.
      Viața familiei se înrăutîți mai mult și deveni atâta de mizeră că tatăl pentru a salva situația se recăsători. El luă în căsătorie o femeie de condiție slabă, mama unui copil fără tată, cum se zice la țară.
      In 1907, tatăl complet sărăcit luă drumul spre America. Însă pentru a parcurge acea distanță de 12.000 kilometri pe jos și pe mări, trebuia să aibă noroc și o forță de taur.
      Acasă lupta pentru viață continua. Se lucra grădina mare, cu ajutorul tuturor mânuțelor, se creșteau gâște, cele trei fete mai mari lucrau cu ziua ici și colo, pentru a câștiga o pâine. Singura bogăție a familiei era o vacă, care dădea lapte  și puținul pământ, neîndestulător pentru hrana familiei.
     Toți țăranii o duceau greu – era anul marilor răscoale țărănești – 1907 !
     Cât despre tatăl, acesta a mers sute de kilometri pe jos din România până în Italia în  portul Fiume. Acolo a lucrat greu în port ca să-și asigure existența, să strângă bani pentru călătoria visată spre America și enru cei de acasă și intre timp aștepta o ocazie  ca să se îmbarce. După luni de așteptare află că un cargou pleacă într-acolo. Porfir, acesta era numele tatălui cu nouă copii, fiindcă pe lîngă Vasile fiul noii mame , au mai apărut încă doi frățiori.
În sfărșit a sosit momentul așteptat. Porfir Se strecură în cala de cărbuni și acolo se adânci, până la gât, în masa neagră. Bineînțeles, după plecare el fu reperat, dar spre marele său noroc au avut milă de el și începând din acel moment a fost acceptat să lucreze ca ajutor de fochist.
     Intr-o căldură de neînchipuit, zi și noapte, el alimenta gura largă și  incandescentă a cuptorului.
     Dumnezeu ,, a dat” și vasul a acostat la Detroit, lângă Marile lacuri.  Prima scrisoare cu puțini bani a ajuns la familie după doi ani de absență și fără nici un  alt semn  că ar mai fi în  viață.
     În micul sat,  de două ori,  prunii nealtoiți au hrănit cu prune verzi copiii, apoi ce au mai rămas s-au copt și în final au mai căzut și cele stricate, dar toate au avut căutare...
     De  două ori generozitatea pășunii a oferit ciuperci, vaca le-a dat un  vițel, și gâștele și-au pierdut penele de două ori, până a fi ciupelite,  în curte, de către mâna mamei vitrege.
      In fine, Porfir este în viață, strigară vecinii, ulițele și familia dispărutului .
      Oanea creștea. Avea aceleași calități ca și tatăl său, sănătate și anduranță, însă cel mai pregnant era roșeața obrajilor săi de trandafir și gura care râdea întotdeauna, arătându-i toți dinții, ca recompensă a alintărilor. Și dacă el avea hainele uzate, decolorate, și chiar niște zdrențe rămase de la frații mai mari, în schimb el nu cunostea  inconvenientul că îl strânge vreo încălțăminte, pentrucă el n-avea deloc. EL tropăia cu picioarele goale pe vatra care  pava casa, deasemenea pe prispa fiebinte sau prin glodul din curte. In a doua iarnă el a cunoscut arsura  gerului când scăpa prin ușa intredeschisă. Însă el era inteligent, știa să se ferească de foc, de cenușa fiebinte și de oala cu fiertură, cu toate că era mereu flămând.
Cât despre călcătorul greu de fier, cam ruginit, care stătea nefolosit pe vatră, fiind întrebuințat doar când și când, acesta nu îl interesa pe Oanea . Acesta nu interesa nici pe ai casei, fiindcă mergea mai repde călcatul cu ,,mângălăul”, acel drug gros de lemn, în jurul căruia se înfășurau hainele dure din cânepă, spre a le face cât de cât utilizabile., presăndu-le cu toată forța ca pe o pătură de tăiței.
      Acum, micuțul Oanea era cu adevărat orfan. El striga deseori  mama și tata. Dar tatăl lucra undeva departe, ca un animal de povară, ca hamal în portul Detroit, iar noua mamă era rea,  și prea ocupată ca să îi răspundă.
    In primii săi  ani de emigrant Porfir lucra în port, apoi un patron de forjă l-a angajat la el.
 Din acel moment Porfir a câștigat pe pieptul său , sub piele, primul grăunte de metal arzănd, dintre cele multe pe care le-a adus în acest mod acasă cu el, purtându-le ca pe  niște trofeie, toată viața. În fiecare zi pe pieptul său cădeau aceste mici scântei ,,de obuz”, din cauza precarei protecții.
     In momentul acelei angajări Porfir trimise bani pentre nunta  Floriței, pentru repararea peretelui căzut de la casa de chirpici și ... pentru a-l trimite pa Oanea în pensiune la o verișoară de la Șiria.
 Acolo, printre cei cinci copii ai gazdei și Oanea cu alți doi verișori a căror tati erau și ei emigranți, sezonieri, Oanea a stat vreo câțiva ani buni. Traiul acolo era foarte lejer. De disdedimineată, toți care nu erau școlari căutau după sobă haine la întâmplare, din vraful ce se găsea acolo. Lui Oanea îi rămâneau doar din cele purtate cândva de unchiu, iar cele două cizme mari erau desperecheate. Nu știu ce făceau acele neamuri cu dolarii primiți, dar singurul lucru de care se puteau bucura din plin copiii   veniti în pensiune , era o pîine uriașă pe masă, o pâine care  parcă trăia veșnic, fiindcă oridecâteori le era foame o găseau la locul ei.
 După optezeci și ceva de ani Oanea, acum Ioan, povestea cu haz cum îi flendurau mânecile întotdeauna prea lungi, și cum fiind cel mai mic găsea ultimul cizmele cele mai mari și întotdeauna desperecheate.
        După ce a început școala rudele l-au externat către casă, nevoind să se ocupe de ținuta lui de școlar, de pe la 7-8 ani. Cu  chiu,  cu vai, din banii de peste ocean au putut să-i facă și lui o ținută curată, sărăcăcioasă de școlar. Dar era ambițios și învăța atât de bine, încăt după ce tatăl  Porfir s-a reîntors la casa lui, învățătorul a insistat ca Oanea să fie trimis la Gimnaziul  german de la Sîntana, oraș apropiat de Sinicea, satul natal, cel uitat în pustă. După absolvire a făcut o școală de impiegat de mișcare c.f.r. și negăsind loc de muncă  mai aproape, s-a angajat ca impiegat în minele de cărbuni de la Petroșani, unde lucra și cumnatul său Ioan, soțul surorii Persida. După o surpare de mină au părăsit acel loc, iar Oanea a început să lucreze la cfr ca impiegat de mișcare la siguranța circulației, apoi, după un lung periplu, instruindu-se în multe ramuri ale siguranței circulației, pe linia internațională Curtici-București, a devenit  șef de gară, purtându-și mândru chipiul până la  pensie, după o activitate zbuciumată de 45 de ani. Romanul vieții  lui este foarte amplu, și poate odată va fi scris, și cine știe...
 Odată ajuns la pensie s-a dedicat intens vieții creștinești.   
    I-a iubit mult pe oameni, credea în jălcuirile lor fără a cerceta, era aproape credul, și îi servea cu abnegație. Se simțea bine între semenii lui, dar era foarte atașat de cei umili și nevoiași, uitând chiar de familie, în favorul lor.
   Cei care l-au cunoscut l-au declarat aproape sfânt și mult timp nu îl vor uita.

POVESTE
     
A fost odată și va mai fi și trăi, un Făt Frumos. El era harnic, bun, bogat, drept
și înțelept, făcând totul ca să nu piară el și ai lui de pe fața pământului.
L-au pândit, l-au prădat, l-au înșelat, l-au făcut mercenar gratuit în folosul lor. L-au disprețuit, vorbindu-l de rău, apoi, i-au ascuns meritele, istoria lui adevărată, obligându-l și pe el să spună că este de aceeași părere cu minciuna sfruntată,  cu minciuna despre micimea lui, deși mărirea lui era evidentă
Erau hrăpăreți și invidioși. El căuta pacea fiindcă nu voia să pericliteze viața celor dragi lui și nici viața lui, păstrându-se nemuritor.
Atunci a început prigonirea urmașilor lui buni, geniali  și puternici, ca el. Au fost cosiți ca fânul ars de soare, generații după generații, dar ei tot răsăreau.... Apoi El a fost legat la ochi, dar el tot vedea, dar tăcea înghițindu-și durerea. Apoi a fost legat de mâini cu funie verde, cu funii roșii, bătut, și i-au smuls dinții și unghiile.
Au pus după el și ai lui vătafi sângeroși, ca să nu crâcnească; câte trei vătafi, după fiecare ins. Toți feroce și îmbuibați. El era lipsit de tot ce este omenesc pentru a trăi... Și n-a murit.
Cu buzele sângerânde, orbit, schilodit, era obligat sub amenințarea cu moartea pentru el și ai lui, să poarte samarul ca un animal de povară.  Au încercat să-l facă să-i fie rușine de originea lui vitează, de minunile pe care le-au descoperit fii lui, și cu perfidie și interes-final bănesc pentru buzunarul lor- au început să-l prezinte lumii pe el și ai lui ca bicisnici.
Furii au scormonit și în măruntaiele pământului lui, scoțând seva din el și minunățindu-se de cele ce strămoșii lui ingenioși au sțiut să facă împreună cu harul divin. Și ca să țină totul pentru ei, au sigilat și au pus pază, socotind aceea ca fiind tot a lor. Dar tăceau, fiecare mușcând cât putea mai mult.
Sub atâtea asupriri și prigoană urmașii lui Făt Frumos și-au vărsat de multe ori sângele, dar tot le-a mai  rămas.
Atunci în fânul cosit au răsărit buruieni otrăvite, care plăceau celor ce-l asupreau. Acei tâlhari le ocroteau pe buruieni și cu ajutorul lor murdar, răsărit monstruos din neamul lui --,, scăpătații de la Dumnezeu”- îl chinuiau pe acest Făt Frumos și pe cei drepți ai lui.
Perfidia lor era din ce în ce mai adâncă și mai puternică, ajungând să-i fure identitatea, țărâna scumpă din vatră...  sufletul, dar tot i-a mai rămas, fiindcă era nemuritor.
Atunci i-au îmbrobodit mintea, dar el tot gândea, dar micuții, crescuți hidos, începeau să nu mai priceapă, deși suflețelul lor avea scânteia divină...
Dascălilor le era teamă,sub amenințare cu moartea, sau temnița grea și schinguitoare, să zică adevărul despre satrapi.
Prin marii furăcioși., cu lefuri grase,  au desfințat grădinița, biblioteca, căminul cultural, biserica, chiar școala, cu scopul de a folosi acei bani pentru lefurile lor mărite.  Ei erau slujbașii acelor satrapi. Ei jupuiau pentru aceia , păstrându-și zeciuiala lor în hambarul, care dădea pe dinafară de plin ce era.
Făt Frumos tăcea ca să nu-i fie ucis neamul. Plângea când vedea năpasta crescândă , dar nu putea nici mușca, nici zgâria și ... am aflat de ce.
Toate se ruinau în jurul lui Făt Frumos, toate decădeau, dar creștea Invidia, ura, cruzimea, răutatea, parvenitismul, desfrâul, îmbuibarea satrapilor care priveau disprețuitor la Făt Frimos și la ai lui, zicându-le în loc de nume ,,prostovani”. I-au ciopârțit mereu pământul, sufletul, graiul,  reducându-l la neputință fizică și strângând corzile roșii.
Dar el încă era același în sinea lui și șoptea inviorător alor lui, cu speranța :,, vremea bună vine iară!”
Unii, din ai lui, care au reușit, au zburat mai departe de prăpăd, mulți au fost decimați, vânați, mutilați. Acolo au trăit și trăiesc într-o sclavie, dar fără frica de exterminare... De acolo încearcă, precum pot, să -i susțină pe oropsiții lor frați de lângă Făt Frumos. Dar tălharii îi urmăresc pe aceștia și pe acolo, și când vreunul zice adevărul îl decapitează fizic sau prin spălare de creier,  șantaj, sau alte mijloace moderne sofisticate.
Bietul Făt Frumos, încolțit și cu colții săi smulși, mocnește de constrângere, disperare, suportând greu disprețul și nimicnicia unor pervertiți, chiar  din neamul său.
Unii, să le zicem parveniți au întocmit clanuri care dirijează prin teroarea locului gândirea și voința colocalnicilor lor. Au inventat tot felul de mijloace de propagarea minciunii, falșității, hoției, arătând-o ca pe o năstrapă curată și spălată.
Făt Frumos se mai burzuluiește căte odată, dar imediat vine asupra lui o asuprire și mai mare și suferința sufletului său crește, crește...
 Ba l-au declarat și laș,,,
Cum poți fi laș când te gândești să aperi ,,glia și nevoile și neamul”, nutrind speranța în vremuri mai bune, când tiranii se vor îneca în propria avuție furată... și se vor sătura de a mai asculța pe la ferestrele celor care gândesc drept și încearcă  printr-o scânteie să aprindă lumânarea și luminarea fiilor lui Făt Frumos...