Vara altor povești

      Memoria mea de copil a înregistrat cu precădere întâmplări ce aveau loc vara şi iarna. Însă, pentru că a trecut atât de multă vreme de când le-am  înregistrat, întâmplările acestea, fiecare, iau acum forma unor imagini fugare. Ca nişte flash-uri. E ca şi cum, pentru fiecare dintre evenimentele cărora le-am fost, cumva, martoră, deşi, uneori, indirect, aş ţine în mână niște fotografii, fiecare reprezentând altă imagine. Şi mai e ca şi cum asupra fiecăreia dintre aceste fotografii mi-aş apleca privirea câteva secunde, apoi aş pune-o deoparte şi aş privi-o, tot câteva secunde, pe următoarea. Şi tot aşa, până ce teancul de poze s-ar epuiza. Sigur, o pot lua întotdeauna  de la capăt cu privitul pozelor şi, de multe ori,  chiar asta se întâmplă. Fiindcă, ştim, unele dintre amintiri nu se şterg niciodată. Țin minte, de pildă, că drumul până la bunici îl făceam, aproape de fiecare dată, cu trenul. Părinţii ne purtau de mână sau în braţe până la gară. Ei mai trebuiau să se descurce şi cu o grămadă de bagaje, pe care nici azi nu înţeleg cum reuşeau să le transporte.

        Călătoria care se întâmpla în fiecare an și în plină vară era, în sine, o mare bucurie pentru mine. Deşi copil, drumul nu mă plictisea niciodată. Îmi plăcea mult să privesc pe fereastră în fuga trenului şi, uneori, când ai mei nu erau foarte atenţi sau eu credeam că nu sunt, ieşeam pe coridor şi deschideam geamul. Mă bucura când șuiera locomotiva pentru a anunța plecarea și îmi plăcea zgomotul sacadat al roţilor de tren, ritmul acestora în care mă străduiam să descopăr cuvinte cunoscute de mine. Un joc pe care-l inventasem. Câteodată chiar mi se părea că trenul înaintează în ritmul unei melodii, una dintre cele pe care le știam și pe care încercam s-o fredonez fiind convinsă că nu mă aude nimeni. O fredonam aşa, fără cuvinte, o-ngânam. Îmi plăcea mult goana trenului şi cum rămâneau copacii în urma lui, cum tremurau frunzele, cum fugeau păsările speriate dintr-un pom într-altul, de pe o creangă pe alta. „Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul!” îmi plăcea, mai târziu, să recit în gând versurile poeziei pe care o învăţasem. Şi să-mi imaginez că şi păsările din drumul meu sporovăiau ca acolo, ca în poezie. Precum nişte cumetre simpatice. Mă bucuram de felul cum îmi mângâia și îmi răcorea fața, în viteza trenului, aerul care pătrundea pe fereastră și mai domolea zăpușeala de pe hol și din compartimente, mai toate cu ușile deschise din cauza zădufului şi cum părul îmi flutura în vânt. Asta pentru destul de scurt timp, până ce ai mei considerau că e timpul să mă trezească din reverie.
     Mie viteza aceea mi se părea ameţitoare, deşi, bănuiesc, noi nu călătoream atunci cu acceleratul, ci cu personalul care oprea în multe gări. De fapt, nu toate erau gări, trenul vacanțelor mele de vară staționa mai mult în câte-o „haltă”. Gările nu erau chiar peste tot. Dar nu era rău deloc că oprea atât de des, deoarece pe peroane, mai ales în gări, găseam întotdeauna delicioasa alviţă şi bulgăraşe din floricele de porumb dulci şi colorate şi, uneori, îngheţata de care bineînţeles că nu ne săturam prea curând şi pe care mama ni le dăruia cu generozitate, pentru variaţie, de grijă ca nu cumva să ne plictisim în călătoria destul de lungă pentru nişte copii. Numai îngheţata era cu restricţii. Toate aceste bunătăţi aveam să le mai găsesc peste vreo câţiva ani, pe la bâlciuri.
    Către bunici plecam întotdeauna vara, de obicei cam prin august. Era cald şi de aceea, ori de câte ori trenul staţiona mai mult timp pe undeva, tot de atâtea ori coboram şi noi. Pentru alviţă şi pentru alte bunătăţi, cum am spus, sau pentru a ne potoli setea. Alteori chiar eram obligaţi să coborâm, pentru că trebuia „să schimbăm” şi să prindem „legătura” care ne ducea la destinaţie, adică alt tren, că aproape niciodată cel în care urcam prima oară nu mergea direct acolo unde mergeam noi. Şi-ncepea din nou ceea ce pentru părinţii mei trebuie să fi fost un lucru deloc comod, adică depistarea liniei unde sosea legătura, transportarea noastră şi a bagajelor până acolo, şi, mai ales, aşteptarea care dura destul de mult. Dar noi aşteptam cuminţi, cu mama lângă noi și îndopându-ne cu bunătăți, în timp ce tatăl meu care, de departe, era cel mai priceput din familie în călătoriile cu trenul şi, ca atare, cel mai descurcăreţ, pleca să se intereseze cam cum stau lucrurile. Când se-ntorcea creşteau şi speranţele mele că vom pleca destul de curând, pentru că eu îl priveam atunci pe tatăl meu ca pe cineva în stare să aranjeze foarte multe lucruri, inclusiv mersul trenurilor. Şi nu mă-ndoiam că dacă el o să le spună ca trenul să plece, o să plece negreşit când voiam noi. Trenul cu care călătoream era, cum ar veni, la dispoziţia noastră. Nu ştiam nimic despre reguli şi orare.
       Pe peroanele staţiilor unde făceam escalele noastre în toiul verilor mele de copil, vedeai mereu cam acelaşi tablou. O lume modestă în majoritatea ei, amestecată, colorată, deloc lipsită de pitoresc. Părea că o parte din lumea satului se mutase prin gări. Şi a oraşului, cu precădere partea lui mai modestă. Unii se foiau de colo-colo pentru aflarea informaţiilor şi pentru depistarea liniei unde trebuiau să aştepte mijlocul de transport. Se agitau de teamă să nu rateze şi să amâne, astfel, cu vreo jumătate de zi sau chiar mai mult, sosirea la destinaţie. Unii, asudați și luptându-se cu broboanele de transpirație ce le invadau fața, se răcoreau sau își potoleau setea iscată de arșița verii la nelipsita cișmea de pe peron. Alţii, cei care deja erau posesorii informaţiilor care-i interesau şi nu mai aveau altceva de făcut decât să aştepte răbdători, se aşezau pe marginea peroanelor, cuminţi, pe câte vreun bagaj. În timp ce erau înconjuraţi de un morman de alte bagaje: geamantane de carton sau de lemn, cazone, vechi şi decojite pe la colţuri. Legate zdravăn cu câte-o sfoară de cânepă sau cu câte un cordon înflorat, de la vreo rochie. Asta  pentru siguranţă, să nu care-cumva, Doamne fereşte!, să se deschidă geamantanul din greşeală. Baniţe, trăişti, coşuri, târne din nuiele al căror conţinut era întotdeauna acoperit cu ştergare ţărăneşti. Sau cu foi de ziare. Şi arhaicii desagi plini şi ei până la refuz cu de toate şi care aveau imensul avantaj de a-ţi lăsa libere mâinile pentru alte bagaje, fiindcă aceştia se purtau simplu, de o parte şi de alta a unui umăr. Atât de simplu că, probabil, îi cocoşau pe cei care îi purtau. Iar dacă bagajele erau atât de multe de nu-ţi mai ajungeau nici mâinile, nici umerii, unele femei confecţionau pe loc o „glamnică” dintr-un ştergar pe care şi-o puneau pe creştetul capului.  Evident, pentru a mai așeza şi-acolo un bagaj.
      Vara, la bunici, viaţa era chiar fără de griji. Nu c-aş fi avut eu prea multe, dar era vacanţă şi nici măcar grija şcolii n-o mai aveam. Că asta era cea mai mare grijă a mea. Şi printre puţinele la vârsta aceea. De fapt, atât de ocrotită cred c-am fost, încât de alte griji în afară de şcoală nici nu prea-mi amintesc. Dumnezeu a îngăduit să fiu pe Pământul acesta unul dintre copiii fără griji și fără greutăți de îndurat.
      Totuşi, într-una din vacanțele de vară am avut și eu, o dată, o grijă mare de tot. Că se-ntâmpla ceva în lume, ceva ce nu era bine, simţeam o apăsare în jurul meu şi auzeam crâmpeie de fraze din care încercam să înţeleg câte ceva. Iar atunci când vorbeau despre asta, părinţii, bunicii şi rudele apropiate o făceau fără ca eu să fiu în preajmă. Sau o făceau cu glas scăzut. Totuşi, frânturi de fraze îmi ajungeau la ureche. Şi supărarea lor mi-atingea şi mie sufletul. Probabil aveam un pic de intuiţie chiar la vremea aceea, de aceea reuşisem să detectez îngrijorarea. Pentru că, de obicei, părinţii nu lăsau să li se întrevadă vreo îngrijorare în preajma noastră. Mai ales mama, cea care-şi petrecea cel mai mult timpul cu noi şi care ştia să facă astfel încât să nu-i citim vreodată pe chip vreun gând ce-o frământa. Şi, oricum, ea trebuia să se descurce mai mult singură cu copiii care, copii fiind, îi mai dădeau bătăi de cap. Dar mama reuşea să ne potolească cu o singură privire, că avea mare efect asupra noastră înăsprirea privirii ei, în mod obişnuit atât de blândă. Atunci ni se cam făcea ruşine.
          Noi eram la bunici atunci când începuseră să-mi ajungă la ureche cuvinte precum război şi concentrare. Ştiam ce înseamnă război, învăţasem la şcoală şi văzusem în filme. Numai că eu, până atunci, crezusem că războaiele aparţin trecutului, cărţilor de istorie, nicidecum că se puteau întâmpla şi în zilele noastre. Şi acolo credeam eu că ar fi trebuit să rămână, în cărţi. Eram cumva mirată, dar şi supărată pe faptul că bravii conducători – nu ştiu exact la care mă gândeam, la cei ai ţării, la cei ai lumii? Îi împărțisem așa încă de atunci și cred că mă gândeam la toţi, şi toţi mi se păreau responsabili pentru ceea ce trăiam –, ei, cei care trebuiau să aibă grijă de mine, de noi, nu se sinchisiseră de sentimentele mele şi se-ntorseseră la obiceiuri din timpuri vechi, barbare. În mintea mea fusese clară până atunci ideea că cineva are mare grijă de noi, cineva « de sus ». Şi că nu va lăsa să se-ntâmple lucruri foarte rele, cum ar fi războaiele. De când mă știam – de puțină vreme, desigur, iar de și mai puțină vreme conștientizam sau, mai degrabă, intuiam o fărâmă din ceea ce ar fi putut însemna existența mea pe Pământ -,  îmi imaginasem că, într-adevăr, destinul meu, al celor dragi mie și al omenirii stă, în siguranţă, în mâinile cuiva. Că nu eram la voia întâmplării, că oamenii mari şi puternici se ocupau cum trebuie de noi, muritorii de rând.  Fiindcă eu şi toţi oamenii de pe Pământ, eram ferm convinsă,  trăiam atunci zorii unei ere noi. Nu mă-ndoiam de asta, n-aveam nici un fel de dubii cu privire la faptul că omenirea trăia cea mai modernă epocă – adoram expresia, televizorul pe care îl achiziționaserăm de curând și radioul aflat de mai mulți ani în casă își făcuseră datoria, e limpede acum, eu însămi eram un copil al noii ere, modernă, de bună seamă ! - din câte trăise până atunci, cea mai bună din câte existaseră vreodată. Doar trecuse atâta timp de la apariţia omenirii, n-avuseserăm destulă vreme să ne înţelepţim? Părea că nu…Nu știam nimic despre războaie reci, calde sau de-a dreptul fierbinți, ca lava încinsă a unui vulcan. Cam asta era starea mea în acele momente, deşi atunci n-aş fi ştiut s-o exprim în cuvinte. Astfel că teama, uluirea şi surpriza induse de faptul că s-ar fi putut întâmpla să fiu contemporană cu vreun război au fost maxime. Iar conexiunile era aproape imposibil să nu le faci, pentru că acel cuvânt nou despre care abia aflasem  - concentrare – era întotdeauna asociat cuvântului război. Sigur ceva nu era bine. Şi am mai înţeles că şi concentrarea, şi războiul, îl priveau mai ales pe tatăl meu. Oricum, bunicul mi se părea prea bătrân ca să meargă la război. Sau ca să-l concentreze. Avea în jur de cincizeci de ani sau puţini peste, cum să poarte războiul un om atât de bătrân? De unde să ştiu eu că era în plină putere? El era taica-mare, cine să poarte un astfel de nume, dacă nu un bătrân?
        Acum, momentele evocate îmi aduc în suflet aceeaşi tristeţe de atunci. Înmulţită, probabil, de aflarea, între timp, a istoriei  acelor zile fierbinți de vară şi a durerii pe care au adus-o în colţul de lume aflat nu prea departe de noi, în care se-ntâmplaseră evenimentele despre care eu nu ştiam atunci mai nimic. Să înţeleg, nici nu se punea problema. Ce-am fost în stare să descifrez în zilele cu pricina și mai mult singură era că tatăl meu ar fi fost printre primii vizaţi. Pierise liniştea de altădată, iar neobișnuita întâmplare ciuntise destul de mult din veselia copilului lipsit de griji și de poveri. Scurta mea istorie personală înregistra primul eveniment semnificativ care, iată, avea să fie consemnat și de istoria mare. Am trăit tot acest zbucium la nouă ani și un pic, în luna august a anului  unamienouăsuteșaizecișiopt.
     În vacanțele de vară, petrecute în cea mai mare parte la bunicii paterni, eram martora unor întâmplări pe care nu le trăiam în restul anului. Nu că nu s-ar fi întâmplat și în alte locuri, dar eu doar acestora le-am fost martoră. Mi le-amintesc pe bunicile şi pe mătuşile mele şi ştiu că-mi plăcea mult forfota aceea de Sfânta Marie Mare, singura sărbătoare importantă pe care o prindeam eu acolo, la bunici, în copilăria mea. Cu mersul la biserică pentru slujbă şi pentru îngrijirea mormintelor ce nu erau uitate niciodată. După cum, de altfel, nici azi nu sunt uitate. Cu întoarcerea acasă, cu pregătirea străchinilor de  pământ în care bunica mea dinspre tată turna bucatele şi peste care apoi făcea semnul crucii cu mâna aşezată deasupra fiecărui blid, în timp ce pomenea în şoaptă numele morţilor dragi pentru care împărţea mâncarea. Lumânările ardeau lângă vasele pline, aşezate în coşuri acoperite cu ştergare. Maica-mare ducea atunci mâncare în multe dintre casele de pe uliţă sau chiar ceva mai departe, în sat, iar forfota asta produsă de ea şi de pregătirile ei era înteţită de rudele sau de vecinele care veneau să împartă, adică să ne-aducă ele, la rândul lor, tot felul de bucate. O alergătură şi o vânzoleală care pe mine mă încântau, pentru că venea lumea pe la noi, lume care stătea de vorbă şi cu mine. Deși lumea asta era mereu grăbită, chiar și într-o astfel de zi. Astăzi, mama mea, precum întreaga comunitate feminină din partea locului, urmează acelaşi ritual învăţat de la înaintaşe şi, de sărbătorile acestea ce aparţin, deopotrivă, celor de aici şi celor de dincolo, încarcă coşul cu merinde, merge la un vecin sau la o rudă, lasă acolo ce-a pregatit, se-ntoarce, iarăşi încarcă coşul şi iarăşi pleacă spre altă casă. Şi tot aşa până ce ritualul «împărţelii» după datină se sfârşeşte… Este, de fapt, un schimb de bucate dăruite pentru sufletul celor plecaţi în călătoria cu care începe veşnicia. E mărturia prezenţei celor de dincolo în gândurile celor de aici, a dragostei şi a neuitării pe care cei rămaşi le datorează celor care au fost. E felul în care pomenirea veșnică nu rămâne vorbă-n vânt. Ia formă cât se poate de concretă. Tot acest obicei  se păstrează aproape nealterat până azi, fiindcă nimănui nu i-ar trece prin cap, fie şi o singură dată, să nu facă ceea ce se cuvine să facă. Atunci, însă, mie nici nu-mi trecea prin cap că, peste foarte mulți ani, Dumnezeu va îngădui să preiau eu și să duc mai departe, după puteri și în mod sigur fără priceperea de neegalat a înaintașelor mele, întreagă această datorie față de cei cu care am viețuit, o bucată din viața mea, aici, pe Pământ.  
     Așadar, ani și vacanțe de vară la rând, de fiecare Sfânta Marie Mare, în cincisprezece august al fiecărei vacanţe mari, eu eram un spectator fidel al întregului ritual care se petrecea în casa și în curtea bunicilor paterni, acolo, în satul vacaţelor mele, la Călina, un nume aşezat pe-o hartă, poate nici atât că, probabil, şi prin hărţi ar fi trebuit să-l cauţi destul de mult ca să-l găseşti.     Eram, cum spuneam, un spectator fidel care înregistra, fără să-şi fi propus, tot ce se întâmpla în casă şi în curte. N-aveam vreo ocupaţie anume aşa că urmăream, cu sentimente amestecate, acest spectacol neobişnuit, pentru că numai aici, la bunici, se desfăşura un astfel de film, în altă parte nu mai văzusem. Iar sentimentele mele se întindeau pe o paletă atât de largă deoarece nu totul era de înţeles pentru mine. Da, toată acea foială podusă de lumea care venea şi pleca, acel du-te-vino permanent, erau distractive…Și conversaţiile la care, de fiecare dată, participam şi eu. Niciodată nu eram ignorată și datoram asta faptului că lumea de acolo mă-ntâlnea rar. Îmi mai plăcea nespus de mult că maica-mare se-mbrăca, întotdeauna în astfel de ocazii, cu hainele „de bune” care erau sau arătau ca noi, fiindcă nu erau uzate precum hainele din timpul săptămânii, nu semănau cu veșmintele de zi cu zi, cele cu care se-mbrăca atunci când mergea la muncă sau atunci când trudea prin casă şi prin curte. Hainele acestea, de sărbătoare, aveau culori frumoase, vii, fără să fie stridente şi, mai mult, luceau şi foşneau formidabil. Și mie mi se părea că maica-mare era alta, ce-ar fi fost, mă întrebam, dacă s-ar fi îmbrăcat zilnic aşa?…Mai era de luat în seamă nebunia miresmelor îmbietoare, răspândite de aburii ce se ridicau din oalele de pământ, pline cu ciorbă, ce tocmai fuseseră îndepărtate de lângă focul din vatră care, în plină vară, ridica temperatura atât de mult, încât, dacă ai fi stat acolo fără să fi deprins asta printr-o practică susținută, ai fi sfârâit precum puiul pe carel perpelea bunica mea pe grătar, pe jarul din vatră. Dar maica mare era obișnuită și nu se plângea niciodată. Nişte aburi la fel de ameţitori ieşeau şi din castronul uriaș, tot din lut, plin şi el cu alte bunătăţi, de obicei cu pilaful prin care se ascunseseră bucăţi întregi dintr-o ditamai gâsca, coapte, toate, de maica-mare, în cuptorul imens, amplasat direct jos, pe pământ, într-o bucătărie de vară. Acolo era cuptorul acesta şi acolo gătea maica-mare vara, iar tot ce găseai în cămăruţa asta numită bucătărie se rezuma la acest cuptor, la nişte poliţe şi la o masă improvizată, mai exact nişte scânduri din lemn proptite pe nişte picioare tot din lemn sau pe nişte ţevi vechi, de metal. Pe jos nu era podea, se lăsase întocmai pământul, aşa cum arăta acesta şi prin curte, nu era nicio diferenţă. Dar, Doamne, ce masă ne aştepta!
        Până atunci, până la masă, trebuia musai să aştept până termina maica-mare cu treaba. Până săvârșea ea îndeletnicirea ei atât de serioasă și care încărca acele clipe cu gravitate și cu un soi de solemnitate împletite cu alte lucruri care mă înfiorau pe mine și pe care nu știam să le exprim, dar îmi dădeau o stare de disconfort. Eu nu eram atunci, cum ar spune mama, „în apele mele”. Momentele acestea, puţin bizare, puţin misterioase, în care zăream chipul bunicii asudat de văpaia verii ce pătrunsese și în odăi, capul ei aplecat asupra coşurilor şi a lumânărilor aprinse care o proiectau într-o lumină stranie, schimbându-i înfățișarea într-una complet necunoscută mie în viaţa de zi cu zi. Cu buzele care murmurau şi cu ochii care, parcă, nu mai priveau aici, ci în altă parte, pe altcineva. Clipele în care maica-mare era complet absorbită de ceea ce făcea, contopită cu murmurul şi cu şoapta, fiindcă totul era un murmur şi o şoaptă. Mi-era greu să pricep atunci că era vorba despre o concentrare foarte puternică, maica-mare nu trebuia să uite nici un nume, trebuia să-i pomenească pe toţi. Acestea erau momentele în care aveam senzaţia că maica mea cea mare ne-a lăsat deoparte, că în momentul acela nu suntem noi cei mai importanţi. Eram nedumerită şi un pic înspăimântată de firescul atitudinii şi al gesturilor bunicii mele, de acel portret al ei aparte, altul decât cel obişnuit…N-aveam încă vârsta la care să accept, să înţeleg, să mă deprind și să mă apropii cu adevărat de aceste aduceri aminte ale bunicii, de această datorie a ei, de acest omagiu pe care-l închina celor ştiuţi de ea…Această şoaptă, acest murmur misterios al maicii mele celei mari se adăuga atunci altor zeci, poate altor sute de şoapte şi de murmure pe care le-ai fi putut auzi, dacă ţi-ar fi trecut prin cap să faci vizite în sat, în fiecare dintre aşezările de-acolo sau dacă ai fi fost înzestrat cu un simţ al auzului ieşit din comun, capabil să adune la un loc şi să detecteze aceste sunete emise de un cor imens, dar nevăzut…   
      Dintre străbunici n-am cunoscut-o decât pe străbunica din partea tatălui, tot pe ramura dinspre tată. Unul dintre fiii ei era taica-mare. Așadar, era mama bunicului patern. Și pe ea tot vara o întâlneam, fiindcă vara era, mai cu seamă, anotimpul vacanțelor. Și al bunicilor. Pe străbunica mea o chema maica Ilinca şi-mi amintesc de ea vag, fiindcă n-am în minte decât o singură imagine a ei. Bănuiesc că și în ceea ce o privea pe maica Ilinca imaginile s-au suprapus. Cred că s-a prăpădit înainte să-mplinesc eu cinci ani. Sau şase. De sărmana străbunică mi-era foarte teamă și nu ştiu nici azi ce mă speria mai tare : bătrâneţea ei sau faptul că era oarbă complet, nu vedea nimic. Sau amândouă. Mă-nfiora,  probabil, tot ceea ce nu înţelegeam. Când mama ori maica-mare mă luau s-o văd, îmi doream din toată inima mea ca timpul să treacă repede, să plec de-acolo. Spaima mea era cu atât mai nejustificată cu cât ea vorbea frumos şi blând cu mine. Nu ştiu când rămăsese fără vedere şi de ce, nu ştiu dacă apucase să-şi vadă vreunul dintre strănepoţi. Câteodată voia ea sa mă vadă, şi atunci mă apucau aceleaşi spaime. Că voia să mă vadă e un fel de a spune, că nu mai zărea nimic. Se bucura, mai degrabă, pentru ca eram în preajma ei şi pentru că m-auzea, auzul îi rămăsese încă. Atunci când trebuia s-o vizitez, mergea maica-mare cu mine sau venea fata străbunicii, sora bunicului, cea cu care locuia străbunica mea cea bătrână şi  cu care eram vecini casă lângă casă, să mă ducă la maica Ilinca. Mi-amintesc şi astăzi de teama aceea fără sens pe care mi-era ruşine s-o mărturisesc, o teamă doar a câtorva veri, nu-mi amintesc exact câte. Poate două sau trei, cel mult. Dar mă ţineam cât puteam de tare şi plecam împotriva voinţei mele spre maica Ilinca, de mână cu bunica, cu mama sau cu vreo mătuşă, ca să împlinesc ceea ce pentru mine trebuie să fi-nsemnat atunci înfruntarea  celui mai nemilos, celui mai vitreg  şi celui mai potrivnic destin.
      Ea stătea întotdeauna la umbră, pe prispa care-o ferea de soarele ce încingea pământul ce părea că fierbe uneori. Era așezată pe jos, pe nişte pături sau pe nişte preşuri întinse pe pământul prispei şi era un ghemotoc de femeie peste care trecuse multă şi nemiloasă vreme. Poate că nici nu era matusalemică, aşa cum mi se părea mie, eram însă la vârsta la care orice persoană care depăşea douăzecişicinci de ani era deja bătrână sau pe cale de a deveni. Expresia întregului ei corp era aceea specifică celor ce nu văd,  determinată probabil de acutizarea, de intensificarea căutărilor cu simţurile rămase întregi. Îşi ţinea genunchii strânşi sub bărbie în timp ce braţele îi încolăceau picioarele, ca să-şi sprijine şi să-şi ajute trupul slab, lipsit de putere. Purta şi ea acea fustă încreţită cum purtau femeile din partea locului şi un fel de cămaşă albă, un fel de ie, iar capul îi era înfăşurat într-o basma, albă şi aceea. Lângă trupu-i atât de puţin sau, mai degrabă, împuţinat de ani, ţinea mereu un ciomag de lemn sau o nuia. Ca să se păzească de găinile care aterizau uneori pe prispa neîngrădită, necăjind-o, o dată în plus, în zilele acelea de vară toridă devenite, probabil, prea lungi pentru străbunica mea… Nu ştiu ce-mi spunea maica Ilinca, nu-mi amintesc nimic  pentru că a trecut atâta vreme şi gândul meu era unul singur, acela de a-mi lua tălpăşiţa cât mai repede. Stăteam şi eu acolo încremenită, nemişcată în spaima mea fără motiv, abia îndrăznind să fac câţiva paşi ca să-i fiu mai aproape atunci când voia să mă mângâie, să mă simtă, să mă pipăie. Cred că răspundeam la ce mă-ntreba, dar gândul meu umbla aiurea. Nu știam cum să fug mai repede de lângă străbunica mea și doar rușinea stăvilea impulsul de a o lua la sănătoasa și de a fugi mâncând pământul. Iar ea era, sărmana, atât de inofensivă!...Din zilele acelea de demult, din zilele poveștilor atâtor veri şi până astăzi, amintirile mele nu numără printre ele una mai copleşitoare decât aceea pricinuită de imaginea maicii Ilinca celei bătrâne pentru care lumina zilei devenise de-a pururi inaccesibilă, stând chircită în dogoarea verii, cu trupul ei mic, cât al unui copil, pe prispa aceea îngustă şi adunându-şi puterile cu greutate ca să poată ridica bâta pe care s-o azvârle după găinile ce nu-i dădeau pace. Evocarea acestei imagini, readucerea ei în amintire acum, îmi trezeşte o compasiune aparte şi, în acelaşi timp, extrem de puternică, fiindcă n-am mai văzut niciodată pe cineva care să fie atât de inseparabil de tot ceea ce înseamnă o viaţă amărâtă şi neputinţă. Dar maica Ilinca n-ar fi ştiut niciodată să vorbească despre aceste lucruri, n-ar fi ştiut să le exprime sau, dacă, cumva, ar fi ştiut, nu şi-ar fi îngăduit s-o facă. Acolo, atunci, oamenii nu aveau timp de mofturi, nu aveau timp de «fiţe» din acestea.  Şi, oricum, la ce i-ar fi ajutat ?
       După cum se vede, mult trâmbiţata grijă faţă de om nu ajunsese până la maica Ilinca…În marşul triumfal pe care îl executam pentru împlinirea măreţelor idealuri, unii se pierdeau pe drum, rămâneau fără puteri, uneori rămâneau şi fără ţelurile acestea, înalte…Iar maica Ilinca nu mai avea vreme să aştepte. Nici nu ştiu dacă aşteptase ceva, vreodată, nu ştiu dacă avusese idealuri şi nici ce ţeluri îşi propusese ea să atingă. Numai că înfăptuirea idealurilor acestora, măreţe, nu se mai putea baza pe maica Ilinca. Fiindcă pentru ea, în mod sigur, deja, timpul nu mai avea răbdare…

Grupaj de fragmente revizuite din volumul de memorii "Între perfectul simplu şi perfectul compus", Editura ELiteratura, București, 2013


ELENA DICAN

Data naşterii: 18.05.1959
Locul naşterii: Drăgăşani - Vâlcea
Absolventă a Facultăţii de Planificare şi Cibernetică Economică - A.S.E. Bucureşti, promoţia 1982
1982 – 2004: economist în diverse entități economice de stat/private
2004 – 2020: auditor public intern la Muzeul Județean “Aurelian Sacerdoțeanu”/ Consiliul Județean Vâlcea
Cotidianul „Evenimentul zilei ” nr.2897/24.12.2001 publică textul „Crăciun de acum 12 ani” de Elena Dican
Volume apărute:
1. Volumul de memorii "Între perfectul simplu şi perfectul compus" (Editura ELiteratura, București, 2013);
2. Volumul de proză scurtă "De m-aş fi numit Șeherezada" (Editura ELiteratura, București, 2016);
3. Volumul de povestiri în versuri pentru copii „Ghiduşiile lui Taşi, cel mai nostim motan” (Editura ELiteratura, București, 2019);
4. Volumul de povestiri în versuri pentru copii “Întâmplări din Parcul Fermecat“   (Editura ELiteratura, București, 2021).
5. Volumul de povestiri în versuri pentru copii „Balul jucăriilor“ (Editura pcprint.ro, Râmnicu-Vâlcea, 2023).
Alte activități în domeniul literar:
Începând cu anul 2017: publică în Revista “Literatura de Azi”, revistă care apare on-line sub egida Uniunii Scriitorilor din România – director: criticul literar Daniel Cristea-Enache; redactor-șef: Odilia Roșianu.
2019 – 2020: Redactare, stilizare și scriere prefață pentru volumul de memorii “Viața, dragostea mea” al autoarei Camelia Petrescu.