Zorița sau Dragostea de mamă...

De când se știa, Zorița era tot într-o grabă și cu multă treabă. Niciodată nu avea timp de odihnă sau de irosit. De mică muncise, fiindcă așa o crescuseră ai ei, la săpat, la treierat, pe câmp cu animalele și cu treabă prin gospodărie. Apoi, se căsătorise. Iar bărbatu-său, care nu prea se omora cu treaba, fusese în schimb tare vrednic în a-i face copii. Nici nu se dumirise bine Zorița cum e să fii nevastă, că se și trezise cu șase copii. Dar nici măcar faptul că avea de crescut șase copii nu a scutit-o de munca câmpului. Muncea, săraca, și ziua și noaptea.
    Într-una din zile se mai abătuse o nenorocire asupra ei. Îi murise bărbatul pe câmp, strivit de un utilaj. Așa că, rămăsese biata Zorița și văduvă și cu cei șase copii în grijă. Femeie curajoasă și muncitoare, își luă inima-n dinți, copii-n spinare și se mutase la oraș. La început, cu chirie într-o casă de țigani cu mulți copii, între care creșteau și ai ei văzând cu ochii. Se angajă la o întreprindere, pe un salariu bunicel, iar după orele de serviciu, mai lucra prin câte-o gospodărie, astfel încât să-și poată crește copilașii.

    Zorița era o femeie frumoasă, era curată și harnică, numai bună de nevastă. Mulți bărbați și-ar fi dorit-o, dar se fereau de cei șase copii. Era tânără, mai putea face și alți copii și bărbații nu se încumetau s-o curteze. Totuși, Zorița nu ducea lipsă de iubire. Îi picase cu tronc un neamț, bărbat frumos, dar cam afemeiat. Din start, Zorița a simțit că neamțu nu o va lua de nevastă cu atâția copii după ea, dar dragostea e oarbă, așa se spune și așa s-a consolat și Zorița, care, dealtfel, nici nu era tare înțeleaptă. Muncea, Zorița, din zori până în seară, iar noaptea se iubea cu neamțu. Însă n-a durat prea mult idila, pentru că Zorița a rămas însărcinată, și, la aflarea veștii, neamțu s-a făcut nevăzut. Așa că, Zorița mai născu un băiat, pe care, parcă, îl și iubea mai tare decât pe ceilalți copii. Ori pentru că era cel mai mic, ori pentru că era făcut din iubire ascunsă și înflăcărată, nu știa să spună, dar știa că pe copilul ăsta cel din urmă îl iubește ca pe ochii din cap.
Trecură anii, crescură copiii. Zorița își mărită fetele și-și însură băieții, rămăsese doar Prâslea, la care Zorița se uita ca la soare.
Femeie coaptă, dar tot harnică și frumoasă, Zorița se căsători, la un moment dat, cu un bărbat divorțat, care n-avea decât o fată, dar și aceea era departe, prin străinătate. Așa că, Zorița se putea îngriji în tihnă de copii și nepoți, soțul ei fiind un om bun, dar cam cu patima băuturii. Ceea ce pe Zorița nu o prea deranja, fiindcă omul, dacă avea de băut, era liniștit și nu o încurca cu nimic. Era proaspăt pensionat, avea o pensie consistentă, iar Zorița era cea care administra totul: banii, casa, gospodăria. Bineînțeles că pe primul loc îi erau copiii și nepoții și, mai ales, Prâslea.
Prâslea era cam dificil. Băiat frumos, moștenire de la neamțu, dar... o fire ciudată. Era arțăgos, se irita ușor și vorbea urât. Și, mai grav, nu prea îi plăcea lucrul. După ce a terminat liceul s-a angajat, dar nu i-a convenit salariul. Așa că, nu s-a mai dus la lucru. Oricum, Zorița avea grijă să nu-i lipsească nimic. Mai ales țigările. Că atunci era Prâslea cel mai nervos: când n-avea țigări. Apoi, s-a îndrăgostit. A adus acasă o fată, tânără, cam prea tânără pentru a fi nevastă. Așa că Zorița trebuia să o crească și pe aceasta. Fata, prea tânără să fie nevastă, se dovedise totuși destul de coaptă ca să dea naștere unor copii. Și îi făcuse rapid lui Prâslea doi copilași, o fată și un băiat. Iar creșterea acestora îi reveni tot Zoriței. Biata femeie, nu mai avea timp nici să respire. Pe lângă familia lui Prâslea, îi avea în grijă și pe ceilalți nepoți ai celorlalți șase copii, că nu-i putea refuza nici pe aceia, că erau tot ai ei. Mai avea și soțul care, bătrân și bolnav, zăcea în pat neputincios. Și biata Zorița alerga când la unul, când la altul, de la soț la copii și nepoți, nu mai prididea cu treaba, să-i poată ajuta pe fiecare. Era slabă și trecută. Din femeia frumoasă și puternică, ajunsese o mână de muiere, slabă și chinuită, alergată de la o ușă la alta. Zi de zi și de mai multe ori pe zi Zorița putea fi văzută pe străzi, cu plasele pline ba pentru unii, ba pentru alții. Pe nimeni nu refuza Zorița și încerca să ajute pe toată lumea. Ba săpa un parc, ba făcea un comision vreunei vecine, dar, cel mai adesea, alerga pentru copii și nepoți.
Apoi, soțul i-a murit și Zorița, care și așa nu era vreo înțeleaptă, se cam dereglase de tot la minte. Rămăsese de poveste seara morții soțului Zoriței. Se spune că acesta era grav bolnav și căzuse la pat. Doar că, Zorița, alergând cu treabă de colo-colo, de la un copil la altul, de la un nepot la altul, nu a mai avut timp să se ocupe și de bărbatul muribund. Și, într-o seară, observă că acesta nu se atinsese de mâncarea lăsată de dimineață. Obosită și tracasată, se pune Zorița cu gura pe el, ca muierea, că de ce n-a mâncat, că nu-i place mâncarea, că ea n-are timp să facă alta. Și, cu nervi, se apropie de el să-i dea să mănânce. Când colo, bărbatul țeapăn. Cică era ora cam pe la 10 seara. S-a apucat Zorița să sune pe la copii, însă nu i-a răspuns nimeni la ora aia. A stat ea și s-a socotit să nu mai deranjeze pe nimeni, să-l spele ea frumușel, cum poate, singurică, să-l îmbrace și dimineața să cheme doctorul să constate decesul și să-l sune și pe preot pentru înmormântare. Zis și făcut. L-a spălat, l-a pieptănat, l-a îmbrăcat și i-a aprins o lumânare și, pentru că tot nu avea somn, s-a așezat lângă mort și a început să curețe mazărea, adică să desfacă boabele de mazăre din păstaie. Și, uite așa, până dimineața, Zorița și-a privegheat soțul în mod eficient, desfrunzind câteva kilograme de mazăre. Dimineața a chemat doctorul de familie, a fost constatat decesul, firma de servicii funerare a venit rapid cu sicriul, l-au așezat pe mort, l-au dus la cimitir,  preotul a rostit o slujbă și groparul l-a îngropat imediat. Până după amiază Zorița și-a și îngropat bărbatul, singură, fără să mai anunțe vreun copil, vreo rudă sau pe cineva. Apoi, când întreba cineva despre el, cum e, cum se simte, Zorița răspundea mecanic „Oho! A murit demult!” Probabil vestea se răspândise, că într-o bună zi Zorița primise un telefon de la fiica soțului care, venită în țară pentru o scurtă perioadă de timp, voia să-și vadă și tatăl. Evident, răspunsul a fost același: „Oho! A murit demult!” Fata s-a necăjit și i-a reproșat că n-a fost anunțată și-i promisese Zoriței că a doua zi va veni în vizită însoțită de câteva rude. Zorița n-a zis nimic, a încuiat ușa și a plecat să-și viziteze copiii și nepoții și n-a mai dat pe-acasă vreo două zile. Au venit rudele, au bătut la poartă, au sunat, au întrebat vecinii. Ia-o pe Zorița de unde nu-i. Cu asta s-a încheiat și relația Zoriței cu rudele bărbatului ei.     
     Copiii au crescut, nepoții au crescut. Cu toții s-au așezat la casele lor, unii în țară, alții în străinătate. Însă, cu greu își mai aminteau de Zorița. Doar Prâslea i-a rămas pe cap. Părăsit de nevastă și de copii, Prâslea nu avea unde să se mai ducă. Nu avea serviciu, nu găsea de lucru, de fapt, nici nu căuta, iar pe unde a mai lucrat, nu mai era primit. Stătea pe capul Zoriței și aștepta ca aceasta să-l îngrijească, așa cum o făcuse toată viața. Doar că Zorița îmbătrânise și era bolnavă. Nu mai avea putere. Cu greu umbla. Slăbise și era o umbră. Ar fi trebuit dusă la doctor și îngrijită ea de acum. Dar nu păsa nimănui. Fie că era frig, ger, zăpadă, ploaie, furtună, fie că dogorea soarele, era cald, caniculă, Zorița se târa pe stradă să-i cumpere Prâslei țigări sau de mâncare. Iar el, bărbat în putere, în floarea vârstei, stătea tolănit în pat, cu nesimțire, butonând telecomanda televizorului de dimineața până noaptea. Iar Zorița, bătrână și bolnavă, îl servea cu ultimele ei puteri. Pentru că ea, când îl privea pe Prâslea, îl vedea pe neamțu și dragostea pentru acesta îi dădea putere. Cu un soi de mândrie, își amintea adesea, cum neamțu nu a putut închide ochii până nu și-a cunoscut și recunoscut copilul. Cu toate că mai avea și alți fii, din alte legături amoroase. Nu a putut să-și dea duhul până nu l-a recunoscut pe Prâslea ca fiu. Aceasta era bucuria vieții ei. Iar durerea ei nu era că Prâslea era un ratat, ci că ea era neputincioasă și nu-l putea îngriji cât și cum ar fi vrut și-ar fi dorit.
Toată viața ei, zbaterea Zoriței stârnea admirație. Toată lumea îi admira curajul, hărnicia, puterea de muncă și corectitudinea. Nimeni nu-i putea reproșa nimic. Era recunoscută cinstea Zoriței și inima ei bună. Ajuta pe toată lumea cât îi era cu putiință, muncea cât o țineau puterile, nu vorbea de rău pe nimeni, nu intra în bârfe și discuții inutile și nu ridica ochii la vreun bărbat. Zorița nu urca în mașina vreunei prietene, dacă aceasta nu era prezentă. Nu voia să nască suspiciuni care ar fi putut șubrezi prietenii. N-a rămas datoare nimănui, niciodată, cu nimic. Dimpotrivă! Dacă i se făcea vreun serviciu ori vreun favor, se revanșa îndoit!
Dar toate acestea până într-o zi. Bătrână și suferindă, Zorița ieșise din casă, în miezul unei zile caniculare, să-i cumpere Prâslei țigări. I se făcuse rău, iar pe stradă nu era țipenie de om. Se așezase pe o bancă, să-și tragă sufletul. Așa o găsiseră, spre seară, câțiva tineri ieșiți la o bere în parc. Singură și uscată. Toată viața trăise pentru copii și-și dăduse și ultima suflare tot pentru ei. Pentru Prâslea, soarele ei. Se adunase lumea și o recunoscură imediat pe Zorița. Încercară să-i contacteze copiii, doar că, dintre cei aflați în țară nu era disponibil niciunul, mutând sarcina de la unul la altul. La auzirea veștii, Prâslea hotărî că cel mai potrivit ar fi ca mama lui să nu mai fie adusă acasă, după constatarea cauzei morții de către medicii legiști, ci să fie trimisă direct la cimitir, motivând că el nici nu avea bani pentru înmormântare. Zorița avea pensie bunicică, însă nu-i ajungea niciodată, pentru că o împărțea copiilor. Însă, în ultimul timp, cel care administra pensia era Prâslea și doar el știa cât și pentru ce ajunge. Iar el deja confirmase că nu mai are bani. Vecinii s-au adunat, au pus mână de la mână și au cumpărat cele necesare înmormântării și, în timp ce în capela cimitirului Zorița își dormea somnul de veci singură, neprivegheată de nimeni, acasă, cei câțiva copii care au reușit să vină, se certau pentru moștenire. Fiecare se întreba, nemulțumit, ce și cât îi revine din ce mama lor agonisise. Într-un târziu, și-au amintit de înmormântare. Doar că aceasta se terminase. Zorița fusese dusă la groapă de preot și o mână de oameni. Iar la sosirea copiilor în cimitir nu se mai auzea decât stins un „Dumnezeu s-o ierte”, urmat de o completare, ca o compătimire, „și s-o odihnească, că mult s-a mai zbuciumat. Măcar pe lumea cealaltă să aibă odihnă...”