Zâmbiţi?

Zâmbetul, acest lucru pe care-l vedem din ce în ce mai rar pe feţele românilor…E greu să găseşti un vinovat sau nişte vinovaţi pentru această “dispariţie” misterioasă din multitudinea de expresii faciale pe care le putem avea.

Zâmbetul a dispărut în cea mai mare măsură de pe chipul bătrânilor. Acum douăzeci de ani erau oameni activi, cu speranţe şi vise care păreau atât de aproape de ei… Acum, suferă de singurătate şi de griji pentru ei şi pentru cei care vin după ei pe sinuosul fir al vieţii.
„Daca n-au norocul unei bătrâneţi senine, elegante, bătrânii suferă de răul cel mai greu de combătut: de prea multă luciditate. Ei îşi pierd nu numai vanităţile, ci şi puterea de a se minţi...”
Spunea Octavian Paler.

Văzând cum trăiesc, cum trăim, bătrânii  zâmbesc mai puţin, Gândurile le lasă urme adânci pe obrazul lor cu multe riduri… Sunt lucizi bătrânii noştri, şi asta ne bucură. Înseamnă că rolul lor pe lumea asta nu s-a terminat. Pot să ne ajute şi chiar o fac cu multă sârguinţă. Sunt lucizi bătrânii noştri, şi asta face să ne apară o lacrimă în colţul ochiului. S-au dus speranţele lor…pentru ei, pentru noi, cei care vom continua…Da, bătrânii nu mai au puterea de a se minţi. Se uită în oglindă, se uită unii la alţii cu ochii celor care au vrut să fie altfel pe-aici, pe la noi, după două decenii şi mai bine de promisiuni…

Îmi dau seama cât de mult pot să sufere. Luciditatea asta, îi face să înţeleagă că pentru ei „meciul” vieţii s-a terminat. Ei nu se pot minţi…Nu mai au puterea s-o facă. Nu-i nimic, o fac alţii pentru ei. Şi pe cei care ne mai pot minţi, îi acuz!
Acuz, dar nu arăt cu degetul spre nimeni. N-o fac, pentru că cei spre care aş îndrepta degetul meu sunt mulţi şi ascunşi printre cei buni. Chiar mai complicat decât arătarea vinovaţilor e faptul că ei înşişi sunt acoperiţi de fapte bune şi rele, de idei înălţătoare şi de meschinării care, adunate, ne fac să le cam ştim locul (nemeritat) pe lumea asta dornică de mai bine.

Luciditatea despre care vorbeam îi face pe bătrâni să nu mai poată spune poveşti nepoţilor de azi. Ca să poţi face o bucurie cuiva trebuie să ai tu, în primul rând, o stare de bucurie. Când oamenii nu se pot minţi pe ei înşişi, când nu se mai pot amăgi că le va fi bine, cum ar putea să spună poveşti de „somn uşor” celor mici? De fapt, povestea e o minciună frumoasă, nevinovată, de care omenirea a avut şi va avea întotdeauna atâta nevoie!...

Scriitorul Mikszáth Kálmán era de părere ca educaţia să însemne şi următorul lucru:
 „în fiecare seară, copiii să fie adormiţi cu poveşti, căci astfel sufletul poporului se contopeşte cu sufletul de ceară moale al copilului”.”

Ce spunea scriitorul maghiar în secolul al XIX-lea, e valabil şi azi, oriunde în lume.
 „Sufletul de ceară moale”  al copiilor din ultimii ani s-a „întărit” prea repede, fără poveştile pline de înţelepciune sau fără sfaturile bunicilor. Se ştie de când lumea că cei mai buni povestitori sunt bunicii. Dacă nepoţii nu adorm azi în basmele bunicilor, e un lucru la care ar trebui sa reflectăm cu mai multă atenţie. Acum se formează generaţia de mâine!

Bunicii de azi nu mai au timp să zâmbească sau să spună poveşti. Grijile existenţei zilnice le-au şters până şi surâsul de pe faţă. Ce diferenţă faţă de bătrânii altora… Cei de „dincolo”, când ies la pensie, încep o frumoasă perioadă a vieţii lor. Au atâtea ţări de văzut în lumea asta, sunt angrenaţi în fel de fel de activităţi recreative…La noi, ieşirea la pensie e doar o treaptă, o ultimă treaptă, înaintea …

Zâmbiţi, dacă mai aveţi motive…Dacă puteţi să mai faceţi asta, nu ezitaţi! Mâine sigur o să puteţi face mai greu aşa ceva. Spunea Octavian Paler:
” mă uit, uneori, în oglindă, să-mi văd privirea stinsă şi pungile de sub ochi.”

Bătrânii noştri de-acum cred că preferă să se uite în  portofel. Zâmbeşte cineva?