Ileana Vassiliev și omul societății tradiționale

Meditând asupra ideii că lumea înconjurătoare se lasă raportată la Cosmos, ca structură perfect ordonată și semnificativă, Mircea Eliade, referindu-se la Om și la Cosmos, spunea că „... omul se integrează în ritmurile marilor realități cosmice”.

Pornind de la această idee care-l are în centrul ei pe omul societății tradiționale, pe acel HOMO RELIGIOSUS, ajungem la concluzia că Universul nu este un spațiu inert, ci o totalitate vie, sacră și semnificativă, motiv pentru care omul nu se vede ca un element izolat în această lume, ci se descoperă pe sine pe măsură ce descoperă lumea.

Relația dintre Om și Univers se manifestă prin câteva concepte cheie la nivelul microcosmosului și al macrocosmosului. Astfel, la nivelul microcosmosului, corpul uman și viața psihică sunt reflectări la scară redusă ale structurii Universului, în timp ce la nivelul macrocosmosului întâlnim acea legătură profundă, de simpatie și corespondență între ritmurile omului (anotimpurile, fazele lunii, renașterea vegetației). Și nu în ultimă instanță, toate acestea au la bază acel AXIS MUNDI (AXUL LUMII) care nu este altceva decât locuința, templul sau orașul omului, construite ca un centru al lumii, constituind acel punct de legătură între Pământ, Cer și Sublume, oferind existenței umane un sens cosmic.

Referindu-ne la cartea poetei Ileana Vassiliev, OMUL ȘI..., Editura VALEA VERDE, Sighetu Marmației, 2026, carte cu care poeta debutează în arta creației literare, îmi place să cred, și sunt sigur de lucrul acesta, că întreaga construcție ideatică pe care am prezentat-o mai sus stă la baza conceperii acestei minunate cărți, în centrul căreia se află Omul cu condiția lui umană, cu legăturile lui cu Universul, cu existența sa metamorfozată prin iubire și prin conștiința creației.

Încă de la bun început, eul poetic ne confirmă lucrul acesta: „M-am născut între cer și țărână, / cu o suflare de lumină în piept / și cu pământul sub tălpile mele. // Aerul trece prin mine / ca o rugă veche, / atinge floarea, pasărea, / omul / și îi așează pe toți / sub aceeași măsură a vieții. // Eu sunt vântul / mai adânc decât orice cântec, / sunt iarba în răcoarea serii, / sunt lumina stelelor / în tăcerea inimii. // Universul se privește prin noi, / este o mică galaxie / în care Dumnezeu își continuă simfonia. // Am învățat că omul / poartă în sine umbra / și lumina, că adevărata schimbare / se naște acolo, / unde conștiința se trezește. // Iertarea devine sămânță, / adevărul - rădăcină, / sufletul, / atins de lumină...”, considerând viața drept o trecere și dorind să treacă prin ea „... ca o lumină blândă, / lăsând în urma mea / o inimă mai curată, / un pământ mai iubit / și un cer care să-ți amintească de mine” (ÎNTRE CER ȘI ȚĂRÂNĂ).

În scrierile Ilenei Vassiliev, cuprinse între coperțile acestei cărți, atât în cele lirice, cât și-n meditațiile în proză, se află Omul în ipostaze diferite: Omul și Aerul, sintagmă care reprezintă acea filosofie a trecerii prin lume și prin viață, adunând „... parfumul florilor, / răcoarea pădurilor / căldura trupurilor...”, ducându-le mai departe; Omul care Respiră și care trăiește pentru că primește-n dar „Între prima și ultima respirație”, viața, iar în această tainică trecere „... se aude întrebarea dintâi: / Cine respiră prin tine? / Tu? / Pământul? / Cerul? / Sau Dumnezeu, / care a așezat între lut și lumină / această tainică trecere?” (OMUL ȘI AERUL); Omul și Timpul care va urma ca un „filosof care știe / că nimic frumos nu se pierde, / ci își găsește o altă formă de a rămâne. // Și astfel, între plecare și întoarcere, / vom înțelege cel mai blând adevăr: / iubire, prietenia și dorul”, cunoscând răbdarea vechilor stele și așteptând clipa potrivită pentru a fi din nou aproape de ele (OMUL ȘI TIMPUL); Omul și Veșnicia care face ca în tăcere adâncă a lumii, sufletul să se simtă acasă în lumină, iar noi, oamenii, să fim „... trecere de stele prin noaptea ființei, / în noi se leagănă un dor fără hotar...”, fiind „gânduri ale unui cosmos care se visează pe sine / eu-ul din noi se topește în armonia tăcută a întregului”. În asemenea condiții, întoarcerea sufletului fiind o reamintire, „o tresărire de lumină în adâncul ființei, / ca și cum veșnicia și-ar recunoaște chipul în noi” (OMUL ȘI VEȘNICIA); Omul și Verticalitatea, grație căreia se va naște-n noi „... o axă către stele, / un fir de aur coborât din zări, / ce leagă rădăcina de înălțime / și inima de marile chemări...”, verticalitatea fiindu-i lege, „o rugăciune simplă către zori, / prin care sufletul își ține calea / sub binecuvântarea marilor sori”, omul rămânând om „prin ceea ce păstrează / în adâncul său: / adevăr, demnitate și lumină” (OMUL ȘI VERTICALITATEA); Omul și Demnitatea, care demnitate „este haina fără vreme, / pe care omul o poartă-n zori; / ea face arta să respire-n oameni / și lasă peste veacuri vii fiori” (OMUL ȘI DEMNITATEA) și așa mai departe.

Ileana Vassiliev combină în cartea sa, într-un tot unitar și benefic, arta creatoare a croitoriei vestimentare cu arta creației literare, în niște veritabile creații artistice cu un puternic iz filosofico-meditativ, la modul transcendental, însușindu-și tot ceea ce depășește experiența și limitele cunoașterii în lumea materială, indicând în sensul filosofic realitatea superioară a omului, iar în sensul religios, ipostaza divinității care se află deasupra creației, dar și ceva care poate defini depășirea condiției esențiale. Astfel, geniul inventiv al poetului se îndeletnicește cu figurarea ideilor platonice, cu tiparele stocate-n cer, ale unui bine superior și ale unui civism mai eroic.

Lecturând cu creionul în mână, poemele cuprinse între coperțile prezentei cărți sugestiv intitulate OMUL ȘI..., ne putem lesne da seama de varietatea de gânduri și frământări născute-n capul și-n mintea acestui suflet zbuciumat al Ilenei Vassiliev, ale cărei coordonate de viață rămân omul, timpul și iubirea, sau omul și iubirea versus timpul, ambele construcții promotoare de gânduri, mai mult șoptite decât spuse fiind, ne-am dat seama că doamna Ileana Vassiliev, autoarea cărții, deși se află la prima carte, se prezintă deja ca un poet versat, un poet matur care jonglează minunat cu cuvintele, cu versurile, cu metaforele în general, fără bâjbâieli, fără alte căutări, drumul ei în poezie fiind de acum linear, în sensul că are propriul său stil încărcat de un modernism temperat cu nuanțe clasicizante, un stil care dă bine în paginile acestei cărți.

Aș vrea să cred, și sunt sigur de lucrul acesta, că Ileana Vassiliev a înțeles și va înțelege faptul că în momentele ei de încordare lirică supremă, poezia însăși, care prin intenția ei primordială bate la porțile necunoscutului sondând acea lume dinăuntru, acea lume a inimii profunde, cere ea însăși creatorului de artă, omului modern de tip faustic care, deși este supus unei meditații lucide și torturat de sensul marilor întrebări existențiale, să nu renunțe și să-și pună mereu noi și noi întrebări, care deși sunt ostenitoare, sunt mereu și mereu neistovite, pentru că acolo, în acea lume interioară a sufletului tău, tu, poetule, te poți întoarce pentru puțin din drumul tău și vei afla mereu și mereu alte întrebări, mult mai profunde, care-ți vor aduce, cu siguranță, liniștea sufletului tău zbuciumat, chinuit și problematizat, spre iluminarea acestui suflet poetic, aidoma manuscriselor palimpseste în care, prin răzuirea și ștergerea unui scris proaspăt, apar alte scrisuri, scrisuri mai vechi și necunoscute.