ÎMPREUNĂ ÎN PANAHIDA POEZIEI

          "Pe unde a trecut scrisul meu au rămas numai / ruine / Moliile mele aduc noaptea peste tot ce / ating / Muribunda îşi desface țoalele fiecărui / cerşetor / Puşca mea de vânătoare trage după fiecare / mort" (Vasilie Aurelian Alin - ARS POETICA).

          Născut la 24 decembrie în județul Alba, Vasilie Aurelian Alin este absolvent al Facultății de Litere şi Arte a Universității LUCIAN BLAGA din Sibiu.
          Deşi nu a debutat până acum în volum, are deja o bogată, interesantă şi variată activitate publicistică, în ciuda faptului că, aşa cum singur declara cu modestie în fişa de autor: "Mi-au fost publicate câteva studii şi câteva poezii".
          A colaborat şi colaborează la reviste de prestigiu (REXPUBLICA; VÂLCEA LITERARĂ; STUDII EMINESCIENE), dar în mod special, şi cu o anumită ritmicitate, la prestigioasa revistă eCREATOR din Baia Mare, unde apare frecvent cu studii de critică literară, de folcloristică şi de istorie literară, cu grupaje de poezie, preferând însă eseurile cu tematică filosofico-meditativă  prin care, fie că explică fenomenalitatea unor dogme, fie că tratează la modul genezic motive şi teme universal valabile, privite istorico-evolutiv şi interpretativ.

          Spun lucrul acesta deoarece am constatat cu plăcere faptul că frecventăm, mereu, amândoi, printre altele, în ultima vreme, aceeaşi rubrică de eseistică din structura revistei eCREATOR, colegi de pagină fiind.
          După ce a apărut şi-n antologia UNIRE ŞI CUVÂNT, Editura eCREATOR, 2023, cu studiul CUVÂNT şi UNIRE - O CRITICĂ A TIPARULUI ŞI A SISTEMULUI FONETIC, iată-l acum la debutul editorial în volum, la aceeaşi editură, Editura eCREATOR din Baia Mare, cu prima sa carte, PANAHIDĂ POEZIEI, Colecția DEBUT, 2024, carte de poezie în care, prin tematica şi conținutul celor aproximativ 51 poeme ale sale, autorul aduce la modul liric, conform practicii bisericeşti în vigoare, un serviciu religios făcut pentru pomenirea unui mort, cu alte cuvinte, prin extensie, promovând analogic termenul "panahidă", fenomenului literar actual, morții poeziei şi-a culturi, un fel de luare peste picior a poetului şi a criticului literar, a artei în general, care artă, cu întreaga ei lume, se dă la schimb acum cu lumea nouă, cu o lume vulgară a literelor, "ce aduce a mahala", cu o lume nouă care este în pragul de a veni, o lume a căror oameni vor fi nişte sclavi, nişte sclavi moderni: "Cât de frumoasă e arta...spânzurată de copac! / Ce chip diafan poartă poezia... din coşciugul ei maiestuos! / Poetul, acest mare crainic... al visului putrezit! / Cultura, Zeița aceasta... a prostituției şi a viciului! / Criticul filozofează despre lumină...cu lanterna pornită, sughițând în pat! / O lume a literelor ce aduce a mahala" (POEZIA A MURIT).
          În asemenea condiții, frumosul estetic al artei, al poeziei, drept produs al artistului poet sau filosof, sau invers, puțin mai contează, important este intuiția artistică, degenerează involutiv, din categoria frumosului artistic, într-o categorie a unei lumi incerte, a unei lumi cu vădite tendințe de mahala, în care apar "Discuții intelectuale despre nimic... nimicuri / (...) / Pixul scriitorului nu mai are venin, iar lumea merge / din rău în mai rău" (POEZIA A MURIT).
          Într-o astfel de lume, concluzia trasă de eul poetic este una singură şi clară, aceea "Căci dacă tu, scriitorule, te mulțumeşti cu resturi şi mai / dai şi din coadă / La salutul celor mari... ai zilei / Atunci lumea aceasta spânzurată de copac îți va / cere ție obol" (POEZIA A MURIT).
          Cartea întreaga este scrisă în stilul acesta, un stil pamfletar, uşor biciuitor, la adresa celor care schingiuesc arta, poezia, încercând inovații cu orice preț în dauna frumosului artistic, la adresa celor care preferă tezismul în artă, călcând în picioare tendenționalismul propriu, genetic, înnăscut.
          Indignarea eului poetic se manifestă la modul uşor dojenitor, dar cu nuanțe sarcastice la adresa celor care scriu, atenționându-i: "Bă, prietene, ce-i cu behăiala asta?" (RE)AMINTIRE), luând proporții de-a dreptul alarmante în poemul prozaic MANIFEST: "Îi priveam cum trec pe stradă, tot mai goi, / tot mai abătuți, tot mai singuratici, tot mai de neînțeles / Păreau grăbiți şi totuşi mergeau alene de parcă nu / cunoşteau direcția sau sensul drumului pe care / mergeau. / Îi priveam atent şi, totuşi, nu prea atent, căci / nu reuşeau să-mi transmită acea individualitate pe care / orice om VIU o are... ei păreau mai mult nişte / imagini... nişte păpuşi automate... nişte umbre greu de / reținut" (MANIFEST).
          Da. Aşa este. O lume debusolată şi fără rost. O lume plictisită ṣi saturată de nimic şi de nimicuri. "Ei ziceau că scrisul lor nu are sens / anume sau vreun scop / Mă uitam şi eu, le citeam versurile, scuipam a lehamite şi închideam latrina, / pardon, cartea. / (...) / Stăteam, cu perna pe ochi, pe cap şi / pe urechi şi nu voiam să văd, să aud sau să gândesc / ceva legat de poezie. / Literatura şi răul, arta şi prostituția, noul val şi Muribunda" (MANIFEST).
          Alteregoul poetului îṣi manifestă indignarea la modul ironic, spuneam, prin ars poetice pe măsură, prin strigăte la adresa inimii şi-a gândurilor creatoare, a ochilor şi a cuvintelor, amintindu-le că se poate scrie şi fără ele, şi fără litere, cuprinzându-l nu atât furia, cât mai mult melancolia, "Umbră atinsă / de vise şi regrete / îmi pui / întoarsă / grimasa unui chip / ce vrea să vadă / dincolo / de metereze / cum ceară albă / picură din Timp" (MELANCOLIE).
          Răzbate mereu, din poemele lui Vasile Aurelian Alin, un val de tristețe, oarecum ascunsă, care tristețe face să pălească speranțele deşarte ale acestei lumi, invocând marea cu valurile ei: "În înserare, valurile mării duc / speranțele deşarte ale lumii, / înglodate în păcate, / şi aduc nisipul gras, mâlos, din visele nebunilor singuratici. / În înserare, valurile mării privesc nepăsătoare / omul ṣi dorința lui de a fi zeu / târându-se pe pământ şi mâncând țărână" (VALURILE MĂRII), dar şi o pată panoramică dintr-un tablou tip natură moartă cu elementele postate la-ntâmplare, vizând dezordinea: "Un măr, o pară, o caisă, un morcov, / o salată, un castravete, un cal, o vacă, / un bou, un băiat, un bărbat, un bătrân, / o fetiță, o femeie, o bătrână, un ochi, /o limbă, o ureche, un gând o speranță, / o iluzie, o secundă, un minut, o oră, / un animal, o viață, un timp, o lume, / un univers, / un abis... (PANORAMĂ), o înşiruire de substantive comune simple, imaginea artistică a unei atmosfere bacoviene plină de tristețe, "... plouă, tună, fulgeră, / întuneric peste tot...", o înşiruire de verbe predicat şi de propoziții lipsite de predicat, sau cu predicatul subânțeles, "... o himeră, pe stradă, / a trecut, / ploauă tot mai mult, / copacii dansează în vânt, / eu, la geam, / trist, / privesc, / ploaia, / căzând..." (PANORAMĂ), trecere în revistă care continuă cu o statistizare a clar-obscurului nori-soare, împărțită pe zilele unei semisăptămâni: "... azi e joi plouă în zile de joi / plouă e linişte pustiu / se aud doar picuri de ploaie / căzând când mai repede când mai încet / mâine e vineri va fi soare / în zilele de vineri e soare / oameni peste tot / plin de oameni agitați şi grăbiți zgomot / haos abia aştept ziua de sâmbătă", împărțeală care vizează haosul din lumea aceasta întoarsă pe dos, haos reflectat şi-n sufletului eului poetic, dar cu toate acestea, iată, apare şi-un crâmpei firesc de pornire erotică, la modul vizual, doar: "Mâna mea stângă zâmbeşte mâinii tale drepte / Mâna mea dreaptă zâmbeşte mâinii tale stângi / Bărbia mea sărută umărul tău drept / Ochii mei mângâie razele tale / Buzele mele privesc fântâna gurii tale" (PANORAMĂ).
          În asemenea condiții, cu toate rugile posibile, chiar şi-n stilul lui Ion Barbu, stil greu abordabil, alienarea pune stăpânire, încetul cu încetul, pe eul poetic, "...nu mai ştiu cine sunt / trebuie să mă uit în buletin sau în cartea de identitate / noi n-avem identitate proprie / ne-o dă statul / suntem botezați cu nume personale (CNP) / suntem îndosariați frumos curat electronic / de la cartea vieții la  cartea de identitate / de la om la obiect / se caută resurse umane / căci şi omul este astăzi o resursă / deci un obiect / cum e piatra lemnul fierul /(...) / noi oamenii lumii nu mai trebuie să gândim / ni se spune la televizor tot ce trebuie să ştim / oamenii au astăzi televizor în loc de cap şi tărâțe în / loc de creier / economic stăm bine / toată lumea are neavând nimic..." (ALIENARE), dar şi pe mine, pe tine, pe lumea întreagă, prinşi fiind cu toții într-un labirint fără ieşire, în interiorul unui cerc vicios, care tinde spre o alienare publică, izvorâtă din dorințe dictatoriale ascunse, al căror sens este nonsensul.
          În stilul său caracteristic, enunțat deja, şi nici nu se putea altcumva, pentru un om cu înclinații vădit filosofice, un stil filosofico-meditativ asupra lumii, asupra firii, cu legile ei obiective dar şi subiective, care-ncearcă să modifice ADN-ul genetic al lumii vii şi-al lumii moarte chiar, luând-o razna pe coclauri, eul poetic al domnului Vasilie Aurelian Alin, pe drept cuvânt, consideră că este absolut nevoie de o "panahidă poeziei" ajungând el însuşi la ironic-dureroasa constatare a neinspirației ce pune stăpânire peste tot, inclusiv pe ființa lui, urmările fiind grav-dureroase: "Pixul nu vrea să mai scrie pe foaie / a uitat cuvintele brute / literele nu se leagă nici ele / ṣi dacă stau să mă gândesc mai bine / şi foaia este de proastă calitate / semn de sărăcie..." (NEINSPIRAT).
          Dar ceea ce este şi mai trist este faptul că muzele l-au părăsit toate, pentru simplul adevăr că nu le-a mai plătit de mult, ironic spus,: "...iar inspirația ştiți bine / la fel ca dragostea şi orice traseistă / se plăteşte / (...) / s-a întunecat mai devreme astăzi / plouă / becul arde degeaba  / dacă muribunda nu vrea să se arate / şi să îşi scalde giulgiul în mir / cu care să mă însemneze pe frunte / să mai pot scrie măcar un vers / Dorm cu ochii deschişi / nemulțumit melancolic plictisit / mi-aş fi dorit să scriu poezie / dacă muzele m-ar fi iubit dacă harul / sau măcar nişte versuri / pe care să le înşir unul după altul / pe foaie de proastă calitate  şi apoi / să le vând la colț de stradă / trecătorilor / pe un leu" (NEINSPIRAT).
          Din tematica studiilor sale publicate-n revistele sus amintite, din preocupările şi tematicile versurilor sale, Vasilie Aurelian Alin pare a fi un scriitor de formație profund cerebrală, cunoscător al filosofiei timpurii cu lumea ei imitațională prinsă parcă-ntr-o pictură iluzionistă care iată, începe să se bucure de trecere printre contemporani, folosind lumina şi umbra pentru aparențele universale ale lucrurilor, adevărurile cinstite deş limitate ale artei, măsura, forma, relația, făcând mereu aluzie la momente clare de poezie şi de nonpoezie, la monente în care chiar şi muza-l părăseşte pe poetul părăsit de toți şi de toate, arta devenind un meşteşug ca oricare altul, al cărui produs să se vândă "...la colț de stradă / trecătorilor / pe un leu" (NEINSPIRAT).