Sufletul din iubire

În Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spunea „iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.
Da, ce ar fi omul fără iubire? Un nimic nesperat, fără umbră și fără urmă.
Rătăcind pe drumurile vieții, unicul lucru care ține omul în ființare este tocmai această comuniune a sa cu divinitatea sinonimă cu Iubirea.
Asta încearcă să transmită și George Bănățeanu în volumul de gânduri și versuri (dedicat părinților săi: Ana Letiția și Gheorghe Bănățeanu) „Rămâi în suflet”, apărut în 2022 la Editura „eCreator” din Baia Mare, mărturisind: „Am venit de nicăieri / Să las a mea iubire, / Al meu suflet ce tânjește / După a voastră iubire... / Ca orbul ce dorește / Ale zilei lumini să vadă...”
Conștient de rolul dragostei și a inimii sale pline de cel mai minunat sentiment, el își dezvăluie sufletul în fața lectorilor săi, axându-se pe patru mari iubiri: cea față de Dumnezeu căruia îi datorăm totul, aceea față de o femeie (mama, iubita), dar și pe măreața iubire față de vers, întruchipată în sufletul autorului de Mihai Eminescu și a sa Veronică, și care a generat cele mai frumoase poezii ale Nepieritorului Luceafăr, și nu cea din urmă... dragostea de neam, țară și istorie – reprezentată de figura înfăptuitorului Unirii de la 1600, Mihai Viteazul -.

Astfel că pentru a argumenta parcă, a purces la evocarea unor părți din lucrări celebre (preluate prin citare): „Istoria românilor” (Constantin C. Giurăscu), Biblia, sursa „Identitatea românească” – „Veronica Micle către Mihai Eminescu”, pentru fiecare dintre părți canalizându-și atenția prin versuri și gânduri proprii, un elogiu adus personalităților evocate.
Foarte încrezător în ideile sale, dar mai ales în sufletul său plin de trăiri frumoase („Oh, mărite har al muzei fine / În eul meu ai încolțit, / Spunând cuvinte-n poezie, / În vers lăsând a mea gândire” – Harul), autorul este tributar versului eminescian și unui romantism acerb (din care a preluat și temele mai sus menționate): „Din lumea mea de poezie / La tine vin din altă lume, / Să îți aduc a mea Iubire / În poezii nespuse // Eu îmi doresc atât de mult / Să iubești, să asculți / Cemarea iubirii de demult / La inima ta să strângi / Iubirea mea... de vise.” (Pentru tine).
Misterioasa iubită, omniprezentă, se dovedește a fi („Iubirea mea dintâi, iubirea mea din urmă, / Rămâi la pieptul gol și pustiit de patimi!” - Rămâi în suflet) similară celei din versul eminescian („Căci ești iubirea mea dintâi / Și visul meu din urmă”).
Tandră, calină („Te voi iubi / Până ce Soarele și Luna se vor întâlni, / Vor străluci ziua și noaptea, / Soarele va lumina calea ta, / În drumul vieții sale / Luna va lumina fața ta, noaptea, / Să nu mergi în întuneric, / Pașii tăi să aibă Lumina vieții.” – Iubire), muză („Aș vrea să-ți scriu o poezie, / Dar nu știu a începe, / Când ochii tăi eu îi privesc / În minte-mi vin versete...” – Muza) generatoare de suferință („De multe ori m-am întrebat / Ce-i iubirea pe pământ, / Lung prilej de suferinți, / Speranțe în minte și-n gândiri” – Ce e iubirea...?) și tristețe până la contopirea cu neantul („O, Moarte, vino, Moarte, / Durerea mea de-o curmă! / Hai, ia-mă, du-mă / Departe în țărână!” – Tristețe), iubirea îi călăuzește pașii întocmai ca în versul nepereche („Din neantul veșniciei / Și a lumii poeziei / Încep ușor a scrie-n rime, / Așternând pe o hârtie / Oaza sufletului liber / Ce vibrează-ncet și lin / Cugetarea prinde viață / În eterna poezie”).
Amintirile coboară în suflet în cavalcade mirate de trăirile omului, ale efemerului din el („Când vine valul amintirii / Și-n inima ta lovește, / Prin față-ți trec imagini / Ca o zână din poveste”), nelăsând „Uitarea” („Pentru acele zile care vor veni / Când voi fi plecat de lângă tine, / Citind cu drag ale mele poezii / Îndată o să vin la tine”) să se aștearnă peste inimă.
Evocarea părinților („Iubită Mamă, cât aș vrea / Să fii și azi în viața mea, / C-un zâmbet cald și o privire / S-alungi durerea ce-i în mine!” – Dor de Mama; „Tată, putere nu mai am să plâng cu lacrimile mele” – Tatăl meu) se face simplu, deschis, cu mult drag și alean, cu lumină de rouă în ochi.
Nici cuplul de îndrăgostiți Veronica – Eminescu nu este uitat („Din lumea-mi de iubire / Și-n suflet cu durere / La tine vin, copilă, / Tu, Veronică dragă” - La mormântul Veronicăi Micle), contopindu-se într-un etern „Dor de Eminescu” („Unde ești tu, Eminescu, / Un luceafăr ce privești? / Din neant răsună-ntruna / A ta slovă de iubire...”).
Cu „Credința” („Din ceruri se coboară / Raza sfântă de lumină, / La ușa mea Iisus bate, / Larg o deschid ca El să vină...”) în iubire, în idealuri de libertate și pace („Mihai Viteazul”), George Bănățeanu pășește cu sfială („Scriind aceste versuri, / Un vânt de alinare / Ajunge-n al meu suflet / Ce odihnă nu are” – Sfârșit) în lumea vastă a versului, cu un dor nestăvilit de a arunca lumii preaplinul sufletului drenat de sentimente și emoții, dar și cu teama că „sufletul se frânge / De marea lui durere, / Și inima mea plânge / Pierdută în uitare.”
Poate pașii Luminii îl vor călăuzi la marginile stelei sale, veșnica Iubire...