Volumul „Epistole către Adrian Păunescu – Carte de iubire”, semnat de Răzvan Ducan, ajuns acum la cea de-a VII-a ediție, revăzută și adăugită, apărută în 2026 la Editura Vatra Veche din Târgu-Mureș este o carte scrisă de autor dintr-o necesitate interioară, dintr-o admirație profundă pentru marele poet Adrian Păunescu și din dorința de a salva de la uitare oameni și întâmplări care au însemnat ceva în devenirea noastră.

Încă din titlu, Răzvan Ducan își asumă fără rezerve sentimentul care traversează întreaga carte: iubirea. Nu este vorba doar despre admirația unui poet mai tânăr față de un poet consacrat, ci despre o relație spirituală construită în timp, prin întâlniri, dialoguri, emoții, experiențe comune și, mai ales, printr-o neobișnuită apropiere sufletească.

Răzvan Ducan nu scrie despre Adrian Păunescu din perspectiva unui observator neutru, ci din interiorul unei experiențe personale. El este omul care l-a descoperit pe Poet în anii adolescenței, care i-a urmărit aparițiile, i-a citit versurile, a participat la spectacolele Cenaclului „Flacăra” și a căutat, cu perseverență, apropierea de personalitatea care îi influențase decisiv devenirea.

Pagini întregi sunt dedicate atmosferei extraordinare create de Cenaclul „Flacăra”, fenomen cultural care a însemnat, pentru o întreagă generație, mai mult decât muzică și poezie. A însemnat întâlnirea cu libertatea de exprimare, cu sentimentul apartenenței, cu dragostea de limbă și de țară. Autorul evocă spectacolele de la Târnăveni, Blaj, Târgu-Mureș și din alte locuri, păstrând prospețimea emoției de atunci. Episodul de la Blaj, din 2 mai 1975, când o pană de curent nu a putut întrerupe spectacolul, iar programul a continuat la lumina farurilor autocarelor, este unul dintre momentele memorabile ale cărții.

Dar volumul nu se oprește la evocarea unei tinereți trăite sub semnul Cenaclului „Flacăra”, el urmărește evoluția unei relații care, pornită din admirație, ajunge treptat la prietenie. Întâlnirile directe cu Adrian Păunescu, discuțiile, gesturile de apropiere, bilețelele trimise poetului, momentele în care Răzvan Ducan ajunge să recite pe scenă și să primească aprecierea celui admirat alcătuiesc o veritabilă cronică sentimentală.

Un loc aparte îl ocupă întâlnirile în care Adrian Păunescu își dezvăluie și latura omenească, dincolo de imaginea publică a tribunului și a poetului de mare forță. Cititorul descoperă un om disponibil dialogului, atent la cei din jur, interesat de tinerele talente și capabil să încurajeze. Sunt mărturii care dau cărții o consistență documentară aparte.

De altfel, una dintre calitățile importante ale volumului „Epistole către Adrian Păunescu – Carte de iubire” este tocmai această îmbinare între confesiune, memorialistică, poezie și document. Autorul introduce texte publicate în presa vremii, reproduce epistole, evocă întâmplări, recuperează momente și chipuri, iar fotografiile completează firesc această arhivă afectivă. Nu întâmplător, Răzvan Ducan mărturisește în prefața ediției că volumul a depășit statutul unei simple cărți de iubire, devenind și o carte-document: „Acum, când am pus punctul final și scriu rândurile prezente de întâmpinare a noii ediții (de fapt a noii cărți!), după lansarea ediției a doua la catedrala ctitorită de poet la Târgu Mureș, îmi dau seama că aceasta nu mai este numai o carte de iubire, ci este și o carte document! Vor fi probabil inși ce vor spune că este doar un strop, un pic, într-o mare. Nimic mai adevărat, dar e picul meu, sincer și netrucat, care în viitor poate creiona o infimă tușă din portretul adevărat al lui Adrian Păunescu. Cartea se dorește a fi, din perspectiva mea, developarea unei șanse unice, aceea de a cunoaște și de a fi în preajma unui poet în care Dumnezeu a pus geniu.”

Un alt aspect demn de remarcat este consecvența cu care Răzvan Ducan își păstrează admirația chiar și după dispariția fizică a celui căruia îi adresează epistolele. Adrian Păunescu a plecat dintre noi în noiembrie 2010, dar, pentru Răzvan Ducan, dialogul nu s-a încheiat. Dimpotrivă, el continuă prin poezie, evocare, comemorare și prin dorința de a păstra vie memoria unui creator care a marcat profund cultura română: „O lume întreagă este acum cu ochii pe noi,/ Și vrea o condamnare aspră în instanță,/ Pentru că v-ați contopit cu bătăile țării,/ Neluându-vă niciodată vacanță.// Așadar, acuzat Adrian Păunescu, juriul a deliberat:/ Sunteți condamnat la memorie veșnică!/ Pentru premeditata iubire de glie și neam,/ Pentru că ați răscolit conștiințele naționale/ Și ați înfrumusețat spiritul uman.”

Trebuie remarcat faptul că Răzvan Ducan nu-ți ascunde subiectivitatea. Își declară deschis opțiunea, își asumă admirația și nu face concesii convenționalismului. Uneori, tonul devine patetic, encomiastic, încărcat de metafore și de exclamații, dar această intensitate face parte din însăși natura demersului său: „D-le Păunescu,/ Statele Unite ale Gândurilor mele/ Sunt pe aceste dealuri,/ Pe aceste vâlcele,/ Și de la Ambasada Conștiinței ce-o port,/ Am obținut viză pe pașaport./ Am trecut oceanul prejudecăților concrete,/ Să mă satur de viață și de moarte s-am sete./ Și, d-le Păunescu, m-am obișnuit într-atât,/ Încât cer cetățenie pentru un simplu mormânt./ În această situație, rog pe cruce să-mi scrie:/ Dead în Provinciile Unite de Dulce Românie!”

Dincolo de toate acestea, cartea ne invită să reflectăm asupra unei întrebări esențiale: cât de mult poate însemna un poet în viața unui om? În cazul lui Răzvan Ducan, răspunsul este limpede și clar, fără echivoc: Adrian Păunescu a fost un reper, un model de atitudine, un îndemn la exprimare și la asumarea propriei identități, iar această influență nu a rămas doar la nivel declarativ, ci s-a transformat în frumoase volume dedicate marelui poet: „Mi-e dor de ochii tăi albaștri,/ De-un clar azur, sub mal de frunte,/ Unde sălășluia blândețea,/ De unde se pornea un munte.// Mi-e dor de cuiul veșnic scos,/ De la grenada poeziei tale,/ În rară fantezie explodând,/ Doar frumuseți din gânduri abisale.// Mi-e dor de vocea ta, baritonală,/ De forța, cu năvălnicie armată,/ De cornul abundenței, plin cu sensuri,/ Din care se hrănea nația toată.”

„Epistole către Adrian Păunescu – Carte de iubire” este, în fond, o declarație de fidelitate față de Poezie, față de un Om și față de o epocă pe care am trăit-o cu toții, cei trecuți de o anumită vârstă. Este o carte în care Răzvan Ducan își așază propria emoție lângă memoria unui poet care a știut să adune în jurul său generații întregi. Pentru autor este o formă de nemurire, o încercare reușită de a păstra aprinsă flacăra unor întâlniri de neuitat cu Adrian Păunescu. Pentru că, dincolo de timp, de despărțiri și de absențe, rămâne ceea ce oamenii au reușit să dăruiască unii altora: cuvânt, prietenie și iubire. Felicitări, Răzvan Ducan!