
Pandemiada (5)
(Tragicomedia globalismului)
Partea a II-a: Omul istoric și păcatele lui (cont.)
Mă-ntorc acum l-ale noastre
(omul de treabă și venal),
după această paranteză
despre limbaj în general.
Obișnuit cu fratricidul
și rău-n chipuri diferite,
e clar că omul postadamic
voia averi nechibzuite
(putere, bani, faimă, plăcere),
nesinchisindu-se defel
că-n plan atotuman devine
mult mai sărac și mai mișel.
Exact ce Mesia spunea
în predica-I înălțătoare:
„În cer voi adunați averi
de-acelea ce-s nepieritoare,
iar nu telurice poveri,
la fel de grele ca o stâncă,
pe care hoții le înșfacă
și moliile le mănâncă”.
Despre-adevăr și mântuire,
pledând de zor și necurmat
(până-I de rabini hăituit
și, în final, crucificat),
El pune-asemenea temei
la noul crez dezrobitor,
încât – după-nviere și-nălțare –
la Tatăl atotiubitor,
urmașii Lui au înjghebat
- urmându-I pilda și povața –
comunități ce vor schimba
istoria și sclavilor, viața:
Egalitate între sexe
(fenomenală izbândire),
averea pusă în comun
și-o remarcabilă-nfrățire!
Realizările creștine
cu două mii de ani ’nainte,
atât au inspirat haramul
și-a sa doctrină necuminte,
încât diverși ideologi
ai jalnicului comunism,
echivalează-acest buboi
cu primitivul creștinism,
uitării dând fără rușine
imensele deosebiri:
Că bolșevismu-i criminal
și se bazează pe-nrobiri,
pe când credința lui Hristos,
cu jugul ei mântuitor,
pe credincioși îi fericește
și dă speranțe tuturor!
Apoi c-averea comunistă
din confiscări a rezultat
(cel care nu se conforma
fiind pe dată lichidat),
astfel că-n respectiva eră
(sterilizantă și nedreaptă),
valoarea era depășită
de lingușirea îngălată,
pe când în demnul început
al creștinismului fratern,
averea pusă în comun
venea dintr-un impuls intern.
E drept că asta n-a durat
o perioadă-ndelungată –
doar până când Biserica
ajunge-o forță segregată,
bazată pe averi imense
și-un joc politic de rușine
(ea-i prima instituție
ce stat medieval devine),
căci papii vremii s-au dedat
la incredibile orori
(mită, șantaj, crime, războaie)
pentru a fi cosmocratori,
adică zeii pământeni,
a căror vrere era lege
în sforăriile directe
și-n cele ce țineau să le delege.
Desigur, precum toți tiranii
ce de ciraci se foloseau
ca mendrele să și le facă,
nici papii hâzi nu existau
fără prelați căpătuiți
cu traiul bun și trândăveala,
care confundă-n mod voit
smerenia cu lingușeala.
Numai așa omul onest
își poate multe explica:
Răscoale, schisme, cruciade,
Reforma și encomienda,
războaiele religioase,
Renașterea pe om centrată
(mereu luptând cu iezuiții
și Inchiziția turbată),
precum și curajoasa spusă
a lui Antonie cel Mare,
deodată-nvinuire și regret:
„Biserica de azi nu are
aceeași rânduială de-nceput,
căci toate-n ea s-au inversat –
de aur preoții cândva,
acuma sunt de lemn sadea,
iar vasele de lemn de-atunci
sunt azi din aur rafinat”.
Sighetu Marmației, 16-17 iunie 2022
Pandemiada (6)
(Tragicomedia globalismului)
Partea a II-a: Omul istoric și păcatele lui (cont.)
Istoria ne-nștiințează
c-au fost și alți cârmuitori
(nu numai papii și ai lor),
ce se voiau cosmocratori.
Unul din ăștia, scrie-n cronici,
că Alexandru ar fi fost –
al Greciei produs de vârf
și-al Stagiritului produs cu rost.
Fecior de rege macedonic,
ce-al doilea Filip e numit,
el în istorii lider este
ca rege și strateg vestit.
Într-adevăr, căci infuzat
de mic copil cu elenism,
Elada toată cucerește
cu foamea-i de teribilism,
apoi al perșilor imperiu
și-ntinse zone mai departe
(în India se poticnește!),
ca ele toate s-aibă parte
nu doar de noua cârmuire,
ci și de suflul cultural
al salbei de Alexandrii
din noul stat imperial.
Luându-ne doar după formă,
să afirmăm am fi tentați
că belicosul Macedon
e fruntea între-ai săi confrați.
C-adică nu s-a mulțumit
cu cucerirea extensivă,
ci peste tot a dus cu el
cultura greacă intensivă,
lucruri ce alți cuceritori
- din vremi istorice știute
(perși, turci, arabi, mongoli, muscali) –
n-au înțeles că trebuie făcute,
nu ca risipă inutilă
spre-al oprimaților răsfăț,
ci ca o parte lustruită
din al politicii ospăț.
Deși războaiele-s blamate
de tot mai mulți oficiali
- istorici și cârmuitori –
căci actele-s mereu trucate,
(autocrații mei ales
- preocupați de-al lor profil
după ce moartea-i va lua –
acceptă doar smeritul stil),
chiar azi istoria e plină
de epifenomene vide,
ce mersul lumii îl marchează
cu jocurile lor stupide
(vezi Biden, Putin și-alte scule
de interese-ncăierate),
care-n politici de rahat
promit belșug și echitate
la toți votanții sărăntoci,
cu toate că realitatea
taman contrariul demonstrează –
contează unii, nu comunitatea!
Păi, de pomană Twain spunea
c-un secol și ceva în urmă:
„Prin vot de s-ar putea schimba ceva,
n-am fi lăsați să mai venim la urnă”?!
Iar Orwell George zicea de libertate
că-i dreptul fiecărui pământean
de-a spune-n față semenilor
ce ei s-audă nu doresc șohan...
La Alexandru revenind
după această acoladă,
va trebui pe om să-l scoatem
din a legendei ambuscadă.
Căci una-i omul cum a fost
(fragil la trup, în spirit tare)
și alta-i recrearea sa
de miturile milenare.
Departe de perfecțiunea
cu care-a fost în mit cinstit,
cuceritorul Alexandru
era de fapt un crai zărghit,
iar starea lui în Orient
neîncetat s-a agravat,
pân’ ce-i convins de regi locali
c-ar trebui zeificat.
De-atunci începe prăbușirea
în sinea sa de morb stricată –
beții, exces de aroganță
și-o comportare deplasată
față de cei ce-l îndrăgeau:
Pe-al său istoric, bunăoară,
ce Calistene se numea
și-Aristotel unchi îi era,
morții l-a dat prin răstignire,
pentru că nu i s-a-nchinat
ca unui zeu atotputernic,
ci pe obraz l-a sărutat.
Mergând fălos pe noul drum,
el repede s-a curățat
(la trei decenii și doi ani),
iar vastu-i stat s-a destrămat.
Aceeași soartă au avut-o
imperiile lumii toate
(roman, mongol, turcesc, britanic),
c-au fost sterile sau neidioate.
Imperiul Romei, spre exemplu,
nu de-unul fizic e-nghițit,
ci forța crezului creștin
un spirit nou i-a dăruit.
Căci Spiritul pornit la treabă
din al evreilor olat,
fiind etern-universal
treptat spre Vest a avansat,
astfel că multe seminții
incluse-n Stat și-nvecinate
(latini, greci, nemți, slavi, asiatici),
încet-încet sunt creștinate.
Și creștinismul înflorește
sub bazileul Constantin
(când crez oficial e decretat),
iar sporul lui este divin –
nu doar că-n spațiu se întinde
(noi zone-n Est și-n nordul african),
dar și-n intensiune crește,
cu goți ajunși la bun liman...
Apoi, din Europa creștinată,
plecat-au în ținuturi noi
(Extremul Orient, Americi)
picaro și creștini de soi,
care duceau valori morale
și-a convertirii-nfiorare
pentru azteci, incași și alții,
ce-aveau culturi superioare.
Dar profitorii criminali
(precum Cortez și-ai lui ciraci),
nu-ncreștinarea urmăreau,
ci cum să fure alți pitaci –
argint și aur la grămadă,
din care grosu-l trimiteau
Madridului mereu falit,
după ce partea și-o făceau.
Între tâlhari și guvernanți
fiind această cârdășie,
episcopul Bartolomeo
în van dorea altfel să fie.
Ba și mai și, tot insistând
că-n colonii ticăloșia-i crasă,
la urmă vine și răsplata:
Opera-i scrisă este arsă!...
Firește, unii-n sinea lor
vor judeca poate așa:
„Ce mare lucru niște cărți,
când Inchiziția oameni ardea?!”
Eu spun că ambele sunt crime,
c-o diferență de nuanță:
Se cheamă crimă integrală
să iei a omului viață
și e de tip spiritual
când cărțile sunt mătrășite;
mai grav e că-n nazism și bolșevism
au fost la fel de „îndrăgite”
acele cărți catalogate
de cenzori ca fiind pocite –
fie din uz complet retrase,
fie că-n foc erau zvârlite.
Din cele spuse clar rezultă
o teză nițeluș procletă:
Istoria nu-i circulară,
dar pe elice se repetă!
Căci dezvoltarea ei în timp
elicoidă se numește
și verticala coborâtă
punctele-asemeni le unește.
De-aceea ni se pare-adesea
că-n cerc mereu ne învârtim –
a fost ce este și va fi,
dar noi ce-am fost n-o să mai fim.
Și tot de-aceea mare grijă
la fițele globalizante:
Nu doar că relele revin,
dar ele-s mult mai alarmante!
Sighetu Marmației, 19-21 iunie 2022