Pandemiada (7-8)

Pandemiada (7)
(Tragicomedia globalismului)
Partea a II-a: Omul istoric și păcatele lui (cont.)

Rămâne-acuma să vedem
prin ce-i Genesa diferită
de alte creaționisme
din crezuri și gândirea iscusită,

precum celebrul vedic Imn,
în care zeii se ivesc
dup-a Ființei plămădire
sub forța caldului suprafiresc

- proces doldora de-ntrebări
în forma astfel prezentată
de autorul indian
bipezilor cu judecată –

și care are-n platonism
o logică mult mai buiacă:
Zeii-s făcuți de Demiurg,
ca ei apoi viul să-l facă!

Creația în creștinism
(cu Tatăl mai presus de toate
și fără zei mijlocitori),
în cuget are-ntâietate:

Nu doar că-i simplu prezentată,
iar simplitatea-i evidență,
ci și că Facerea decurge
din a Cuvântului esență.

Într-adevăr, căci Genitorul
numai ce „Fiat lux” rostește
și-n lumea proaspăt plămădită,
lumina din sori izvorăște –

un redutabil apanaj
pentru tot viul vorbitor,
lucru pe care globalismul
îl demonstrează azi de zor.

E drept, o face-n felul lui,
fără credință și rușine;
dar spusa sa poruncitoare
îndată regulă devine

pentru cârmaci și cârmuiți
(cu bani, șantaj, minciuni, trădare),
așa cum lesne s-a văzut
în lunga pandemie sfidătoare...

Mă-ntorc acum la primordii
și primii oameni plăsmuiți,
ce „testul mărului” îl pică
și din Eden sunt izgoniți,

ca-n lumea trudei nesfârșite
și apăsați de-un timp hirsut,
să promoveze „testul vieții”
ca să câștige ce-au pierdut.

Deodată cu Adam și Eva
răul în lume a intrat,
dovadă că gelosul Cain
lui Abel viața i-a luat.

Iar lumea astfel s-a-nrăit
în veacurile ce-au urmat,
încât Divinul regretă
că viață omului i-a dat.

Apoi a declanșat potopul
pentru a omului purgare,
ca dreptul Noe și ai săi
(doar ei scăpați din încercare),

un nou profil moral să-i dea
umanității viitoare,
căci ei cu toții-s înzestrați
răul de bine să-l separe.

Iar în Sodoma și Gomora
viciul fiind la el acasă,
Domnul le-aruncă-n neființă
cu foc din ceruri și pucioasă.

În paranteză fie spus
mult fericitul Augustin
(cum esticii admit să-i spună),
despre ne-bun și-al său destin

ne-nvață-n felul următor:
Având o aparentă existență
de ontologic parazit,
răul atât este-n ființă

cât binele parazitat rezistă!
De pildă, opina-nvățatul
cu multe veacuri înainte,
când binele este copacul,

iar putregaiul răul slut,
ăsta se va simți ca-n rai
atâta timp cât este sevă
și pomu-n tot nu-i putregai...

Comunitatea, prin urmare,
amestec e de rău și bine:
Cultura binele-l slujește,
dar lăcomia-i rău-n sine.

De-aceea-n creștinism există
superbul Decalog divin
(budismul pe al său îl are),
și legile umane vin

ca să-ntărească ceea ce
de mii de ani este știut,
că fără legi bine-ntocmite
(precum al lui Manu statut),

popoarele nu avansează,
căci răul legea lui își face.
Desigur, legile umane
sunt imperfecte și rapace,

la fel ca cei ce le concep.
Dar nu numai în vremi trecute,
ci și-n prezentul „democrat”,
așa sunt legile-ntocmite

ca să se ia cu nesimțire
de la cei mulți și oropsiți
(prin felurite angarale)
și să se dea la-nciocoiți.

Îndeosebi în România
- nedemocrată și haină –
nelegiuiții-s la putere
și țara-i de suspine plină.

Cum, Doamne, altminteri să fie,
când varza din democrație
sugrumă tot ce-a mai rămas
din școală și credincioșie,

deși istoria susține
- și evidența demonstrează –
că națiile-ajung prospere
numai pe ele de rulează?!...

Dar tot istoria ne-arată
că lumea s-a civilizat
(confort, consum, comoditate)
nu printr-un crez înverșunat,

cum Evul Mediu le cerea
adepților înfricoșați
(prin popi, fanatici, iezuiți),
ci prin atâți martirizați

(așa ca vajnicul Giordano),
ce-au preferat să se jertfească
în lupta cu obscurantismul
și cu prostia omenească.

Doar astfel lumea s-a-ndreptat
- printr-o Renaștere plenară,
cu combustibil bizantin –
spre luminarea planetară,

atât în artă și gândire
(iluminism și romantism),
cât și-n domeniul științific,
cu foamea sa de pragmatism.

Cam tot atunci s-au înjghebat
prin interinfluență,
curentele fundamentale
din a gândirii suculență:

Englezii vin cu empirismul,
francezii cu raționalismul,
iar la germani în mare vogă-i
kantianism-idealismul.

Dar „stânga” nu se dă bătută
de burghezia în urcare,
ci prin marxista făcătură
pretinde-o nouă structurare.

Păi asta-n plan societar
se cheamă altă așezare –
o piramidă răsturnată
prin revoluții proletare!

Taman ce Lenin și ciracii
înfăptuiesc în plin război:
Țarismul este răsturnat
și poporenii sunt mai goi...

Firește, Marx era convins
că bolșevismul prognozat
va demara, prin legea-i șchioapă,
în statul cel mai dezvoltat.

N-a fost așa, el izbândește
în Rusia înapoiată
(cu bani nemțești și cu bandiți)
spre-a nației jertfă netoată.

Iar mai apoi, la împărțirea
postbelicelor influențe,
tot vesticii spun că muscalii
sunt un popor plin de valențe,

fapt pentru care-am fost vânduți
de-americani și-ai lor fârtați
(la consistent pachet politic)
infamilor stalinizați,

ca ani de zile să ne stoarcă
de seva economică
și zeci de ani să atenteze
la vâna noastră etnică.

Însă românii n-au cedat
intruziunilor barbare,
fiind la luptă îndemnați
de-o dragoste mistuitoare

față de tot ce-i românesc
(țărână, țară, limbă, dor),
cu faima-n timp consolidată
că-i un stabil și brav popor.

Dar astăzi cu migrația
și goana după-mbelșugare,
românii nu mai sunt statornici
și bravi sunt numai oareșcare...

Pandemiada (8)
(Tragicomedia globalismului)
Partea a II-a: Omul istoric și păcatele lui (cont.)

În precedentul paragraf,
înspre final am arătat
că dragostea de ce-i al tău
- pământ, tradiții, grai curat –

a fost în timp mult prețuită
(atât ca pur patriotism,
cât și în scop național),
pân’ ce jegosul globalism

a hotărât că-i incorect,
în plan politico-pidosnic,
ca oamenii să fie-orbiți
de-un nebulos trecut istoric

și-aidoma străbunilor
să-și dea viața pentru glia
din care s-au învârtoșat
credința, cinstea, omenia;

așa că-ndată a impus,
cu formidabila-i mixtură
(parale, presă, influență),
o colosală făcătură:

Școlarizarea-i necesară
nu pentru certă instruire,
ci – prin metode și materii –
pentru a maselor prostire!

Căci e știut că într-o lume
din sclavi formată și stăpâni,
elita are trebuință
numai de niște anodini

în jocurile de culise,
însă abili și productivi
la locurile de corvoadă –
preavrednici cetățeni fictivi.

(Este momentul s-amintesc
că-n Legi, de oameni Platon spune:
„Ei nu doresc înțelepciune,
ci-abilitatea prețuiesc”).

Departe de ce-a fost cândva
(focar de studiu și formare),
azi vede orice om onest
că școala-i loc de derapare,

unde de toate se întâmplă
la cote tot mai alarmante:
Analfabeți funcționali,
falși culți și maniere degradante!

Păi cum să fie altminteri,
când școala-n sine-i delabrată –
cu o programă imbecilă
și-o disciplină arestată?!

Așa că astăzi e normal
elevii javre să devie,
să facă mușchii lor ce vor,
ba chiar nelegiuiți să fie.

Ei da, căci școala face parte
din planul globalist dement
al resetării mondiale,
pentru un viitor strident:

Cu răul devenit tiran,
minciuna-n loja cârmuirii
și lumea dată peste cap
de vreri umane contra firii...

La dragoste acum mă-ntorc,
atât în forma desfătare,
cât și-n suprema formă jertfă,
cum artele îi dau culoare

(divinul Shakespeare, de pildă,
Turgheniev și-atâți fără egal),
la care inefabilu-i redat
într-un cuceritor regal,

astfel ca omul teoretic
- duios, cinstit, nepervertit –
mereu un ideal să fie
pentru urmașul său zărghit.

Căci omul a fost conceput
dintr-un impuls atotedenic
(iubire, bine, adevăr),
însă păcatul l-a corupt,

iar timpul rău, în marș istoric,
din el un monstru a făcut –
fără simțire și gândire,
neghiob și-n plan moral rebut.

Cu toate astea, înzestrații
(în versuri, proză și-alte arte),
din vremuri antice-au slujit
iubirea și-ale ei turnante,

de-ar fi să amintesc de mituri,
celebre epopei și cânturi,
de Homer, Sappho, Ramayana
și alte splendide avânturi

din lirica universală
(așa ca Eschil, Pindar, Li Tai-pe,
superbul Dante și mulți alții,
nemuritori prin ceea ce

au ilustrat în arta lor),
urmați de realiști, romantici
și-o droaie de curente fade,
ca azi s-avem artiști isterici.

Și fiecare-n felul său
- în mod direct sau pe-ocolite –
vrea semenii să-i delecteze
prin stări estetice stârnite.

Atâta doar că moderniștii
și postmodernii, mai cu seamă,
sunt „geniali” în teorie,
da’-n practică sunt lunga zeamă,

în care critici fără har
și snobi ce știu chiar neștiutul,
amestecă cu polonicul
ca golului să-i afle conținutul...

Însă iubirea se afirmă
cu forță universalistă
atât în crezul creștinesc,
cât și-n religia budistă.

Cu toate astea, între ele
e un contrast covârșitor:
Budiștii au morala rece
și-i caldă a creștinilor!...

Desigur, diferența-i dată
de crez și-a lui alcătuire –
Nirvana-i vid și nemișcare,
iar Dumnezeu este Iubire.

Într-adevăr, tot ce există
- viața și întreaga fire –
Divinul le-a însuflețit
din plinul Său și-a Sa iubire.

Și tot Iubire-i Fiul Lui
pe-ntreg traseul pământesc,
de la adepți mereu cerând:
„Iubiți-vă cum Eu vă îndrăgesc!”

Ioan, apostol mult iubit,
respectă-acest îndemn cușer,
astfel că-n creștinism devine
al dragostei prim mesager...

Și tot de-aceea Einstein zice
că dragostea-i forța minune,
prin care-ntregul existent
este-n esență uniune.

Dar nu una întâmplătoare,
căci întâmplarea-i hazardoasă,
pe când creația-i deodată
inteligentă și frumoasă.

După cum nu-i o întâmplare
elina kalokaghatie,
celebra îmbinare dintre
supremul bine și minunăție,

ca și acceptul dubios
al ateistului farsor,
că, da, creație există,
dar nu există Creator...

Se știe că arta vizează
prin bine, just, fermecător
și prin categorii opuse
(minciună, rău, dezgustător)

pe om desăvârșit să-l facă,
și-apoi că la Hugo subtilul,
frumosu-i chiar mai necesar
decât e ditamai utilul;

cu-atât mai mult că nu avem
pînă-n momentul actual
o definiție exactă
pentru frumosul uzual.

E drept, prusacul Kant ne spune
că în în frumos se întrezare
ceea ce omului îi place
făr’ de conceptualizare.

Dar definiția-i prea vagă
în rigorismu-i filosofic,
așa că numai tangentează
cu foarte-ntinsul plan estetic.

De asta cred că prinde bine
o abordare diferită:
Când definirea dă rateuri,
descripția e nimerită!

Astfel frumosul ne apare
ca un ocean nemărginit:
e grația ce-și pune-amprenta
pe fruntea dorului stârnit;

e zborul sufletelor pure
în căutare de lumină
peste abisuri și tenebre,
de cari istoria e plină;

e testamentul omenirii
pentru vecie parafat,
cu două mii de ani în urmă,
de Omul fără de păcat;

este tabloul planetar
în necurmată retușare,
al inimilor sfâșiate
de-o dragoste mistuitoare;

este vioara genuină
a începutului edenic,
pe care-alunecă arcușul
nepângărit mefistofelic;

e marea odă-a bucuriei
că existăm și vom lupta,
ca viața pe planeta noastră
să nu fie o cacealma

la mâna globaliștilor
și sculelor suprastatale,
care dispun în toate cele
prin planuri hiperabisale;

e splendida comoară dată
de Creator sorții umane,
ca cei ce-o folosesc să fie
ființe mult mai bocotane

în plan moral și afectiv,
iar ea valoare nu-și știrbește,
din contră, prin utilizare,
mai abitir se întețește.

Dar tot frumosu-n sine-ascunde
pericole nebănuite –
superbii munți din depărtare
și mările neliniștite,

căci el e farmec și sublim
la scară nouă adecvată,
însă la mari dimensiuni
e superbestie curată...

Închei în notă optimistă
pentru prezent și viitor:
Nu doar că viața va urca
al globalismului pripor

(războaie, crize, pandemii),
dar creștinismul va ieși
din încercări mai întărit
și oamenii se vor trezi,

chit că acum par resemnați
cu sforile neomarxiste –
credința tot mai insultată
și sodomii tot mai teziste!

Istoria, de altminteri,
pentru creștini e aliat:
Prin creștinare, Europa
nu doar că s-a civilizat

și că exportu-i în Americi
(dincolo de exagerări)
e reușita ei de frunte
în valul de realizări,

dar și-n cultură-i tributară
credinței noastre strămoșești;
de două mii de ani gândirea
și artele sunt creștinești!

Ba chiar arhitectura are
un strălucit profil creștin:
De pildă, spune Vasilescu
în cursu-i de-acribie plin,

giganticele catedrale
din Vestul putred de bogat,
de fapt sunt „Biblii dăltuite”,
la care-n timp mulți au lucrat.

La fel, în muzică Scriptura
constituie surse divine
pentru muzicieni de geniu
și psalticele bizantine.