Poezii de Adrian Suciu

PROFESORUL DE SOMN
 

Eu vreau să fiu profesorul de somn al copiilor. Să dorm

ca un înger care s-a spovedit omului său. Nu știu nimic

și nu vreau să aflu nimic. Vreau să dorm. În somnul meu

să nu cînte nimeni și să n-am amintiri. În somnul meu,

fiecare pajiște să fie o plapumă întinsă. Să nu-i cunosc

decît pe cei care știu să doarmă și care vorbesc

despre somn ca despre o iubită fără minciună. În somn,

nu folosește la nimic să minți. Nici nu folosește să fii

vreun om mare și cunoscător de multe. Nimic nu e

mai trist decît să te minți în somn. Cel care se minte pe sine

în somn e orfan de înger. Doarme și se trezește singur.

Eu vreau să fiu profesorul de somn al mieilor. Unul

care a visat toate anotimpurile și toate vacanțele

și tot mai visează un somn fără vise.

HAINELE GROASE 

Suflete, ia hainele groase și nu întîrzia! Găsești

numai nisip în cărți și rîzi. Tot mai puțin ajunge la tine

și rîzi. Memoria e umorul amar al materiei:

de ce să ascunzi ceea ce nu se poate vedea?

Suflete, ia hainele groase și hai!

N-a rămas nimic de citit. Nu urmezi pe nimeni

și nu te urmează nimeni. Drumurile spre mare

sînt întotdeauna uscate.

Numai tu rîzi ca un prunc

în mijlocul secetei și pășești în țărînă

cum ai merge pe ape. Nu te găsește nimeni

și nici nu te caută. Ție îți plac rănile simple

și numai pe acelea le suferi.
 

CEI VECHI 

Despre micile bucurii ale serii e frumos de vorbit fiindcă
nu e urmă de primejdie în ele. Cei vechi 
se așează la masă în amurg și sorb o ciorbă dulce 
iar piroane de pîine le curg pe piept. Fără micile ei bucurii,
biografia zilei nu e. 

Despre serile ochilor tăi 
ca două patrii străbătute numai de ape. 
Despre nopțile medicamentelor blînde 
și ale parfumurilor nepovestite. Despre australii de gheață.
Dar despre moarte să nu vorbim.

Noi sîntemstăpîniiblînzi ai vieții. În suferință
ori în bucurie, există doar ceea ce facem noi să existe.
Cădem și ne ridicăm. Postul nostru e în suflet.
Rugăciunea noastră e pentru străini. Respirăm
o milă care se tot întinde. Nu se vor găsi boli
destul de grele pentru noi și nici numele lor nu va fi găsit
la timp. Vom supraviețui unui lung șir de fii și fiice
și vom deveni maeștrii dresurii de fluturi cu gheare.

Vom fi cei mai vechi din vremea aceasta. De-a lungul
vieților noastre, vom închide școlile, ferestrele 
și fabricile de zahăr. 

Dar despre noapte nu vom vorbi.
 

STĂPÎNA CORĂBIILOR
 

Corăbii cu poveri. Atît de multe corăbii scufundate

încît marea se umflă ca să le încapă. Fiecare scufundată

în legea ei, cu încărcături care nu privesc și nu

interesează pe nimeni. Un cimitir de corăbii întinzîndu-se

de la un Pol la celălalt. Dacă moartea

are miros, e mirosul tău de pe mare. Dacă moartea

se asortează cu ceva, se asortează cu ochii tăi

de acum. Nu e moartea ta, dar e

asortată cu ochii tăi. Eu zic să nu o ţinem

afară pe furtuna asta, ca pe o femeie slabă asortată cu

foamea ta de acum! Moartea nu e o femeie pe care să o strigi

pe nume şi ea să-ţi răspundă!
 

Ea e stăpîna corăbiilor și numai ea strigă pe nume.

TRATAT DE MERS PE APE 

Eu viața am cunoscut-o ca un orb surdo-mut: 
am sfîșiat-o cu dinții, am răscolit-o cu unghiile. I-am
dat brînci aici, unde o locuiesc fără milă. 
Între oase și zgîrciuri o locuiesc, între munte și soare, între
istovitoarele mele feluri de a șterge praful care s-au scris
și se știu. Străinul din adîncuri face tumbe
ciudate, de parcă ar fi război. Dar nu e.

Eu viața am cunoscut-o și i-am dat brînci aici,
unde n-a pășit nimeni pe ape de niște mii de ani.
Chiar azi voi schimba acest lucru! Voi pune să se picteze
un tablou gata scorojit cu subsemnatul mergînd pe ape. Voi
deschide școala de mers pe ape, unde mersul pe ape
se va preda cu răbdare și știința va trece
dintr-o scăfîrlie în alta. Voi scrie Tratatul de mers pe ape, 
care se va înfățișa în locul meu la 
Judecata de Apoi.

Căci eu voi fi foarte ocupat cu o Doamnă
și nu voi putea să particip.