Poezii de Elisabeta Boțan

Poeta

Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului.

Egometrie

Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie
-labirintul acesta de cicatrici fosilizate-
îmi rănesc atât de tare atingerile cu colțurile lor ascuțite

că nu mai știu de unde începe ființa mea în acest abis
de căutări...
Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei,
Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt. 

Contragreutate

Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale.

Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont.

Omul se hrănește cu abisurile sufletului său. 

Lumea lui Narcis

Nu există lumină de stea care să-i mângâie cerul.
Nici măcar licuricii nu-i cunosc grădinile.

Dacă treci întâmplător pe acolo,
trebuie să te îmbraci în aparențe,
să nu te abați de la cărarea penumbrei.

Să nu deschizi ochii.
– Sclipirea de orice fel e primejdioasă. –
Orice mișcare trebuie gândită și
supusă gimnasticii baletului
– orice boare poate isca o furtună. –

Să nu vorbești
–acolo, doar fantasma lui Echo vorbește. –
Și, dacă ajungi la fântâna mitului,
îndepărtează-te grabnic
jocul mirajelor întotdeauna e mortal. 

Logodnă iluzorie

Mi-ai oferit
un castel pe tărâmul norilor,
cu covoare de tăceri, pe care nu puteam călca,
și pereții de umbre, – fără uși și ferestre. –

Mi-ai oferit
o hartă stelară de contrabandă,
ce indica toate căile ascunse ale mirajului,
menite să mă facă să rătăcesc prin mine însămi.

Apus

Tatălui meu, in memoriam

Glasul morții
se strecoară printre frunze, pe furiș,
ca o prevestire rea.

Zâmbetul tatei
răstignit peste amurgul ierbii.

Drumul spre casă
se chircește în încremenire.

Dincolo de zidul nopții
greierul s-a poticnit de muțenie.
 

Iremediabil

Între noi, o genune de amintiri
rănite și decolorate de timp
nu mă mai lasă să mă întorc la tine. 

Păcat

Aveam o întâlnire
lângă crucea adevărului
și ai promis
că-mi dai inapoi
veșmântu-mi țesut
din propria-mi esență.
Dar apoi
te-ai arătat
absent și abstract,
iar clipa
neînțeleasă și părăsită
s-a sinucis
în brațele neputincioase
ale tăcerii.
 

Tărâm de moarte

Numele tău mă urmărește ca un blestem anscentral.
Am plătit tribut fiecărui ecou al păcătoaselor litere
ce îl compun.

Viața fuge de mine. Și eu fug de ea.

Pașii mei mușcă cu disperare încâlcitura de drumuri
care mă îndepărtează de tine.

Până și moartea însăși s-a milostivit de mine
și ți-a închis numele într-o pivniță de muțenie
-după ce m-a văzut străbătând toate adâncurile hăurilor
pe care pasul tău le lăsase în sufletul meu
în căutarea unei fărâme de pace.-

Fiica lui Idmon

Moartea
îmi
dansa
pe
mătuntaie
în
timp
ce
parcele
nu
se
puteau
hotărî
pe
unde
să
taie
firul
ce
se
făcuse
pânză
de
păianjen.