Poezii de Andreea Maftei

ÎNCĂ UN CRĂCIUN

I.
O cărare neumblată se întinde
la fereastra ochilor, în aşteptare.
Pe masă stă o scrisoare
de anul trecut.
Tușul abia se mai vede.
La semnatură,
un copil creşte odată cu Crăciunul.
Îsi aruncă grijile în vâltoarea vieții.

Nu se desprind.

Doar biscuitele-i muşcat şi laptele băut.
Mesajul a rămas pe vârf de peniță.

II.
Jucăriile au prins viață şi cer de mâncare.
Vor toată atenția. Lumini albastre în brăduț.
Covoare pufoase şi roşii. Perdele de bezea. Pantofi.
Banii nu-s de ajuns, emoțiile tot mai multe. Viscolesc
în buzunare lipite de piele şi de răni mai vechi.

III.
Copacii goi, simt frustrarea. Crăciunul
nu-i încălzește cu nimic. Dar zăpada e acolo.
Le face cu ochiul. Sub lumina unui far
e tot mai grațioasă, amăgitoare...
o zână castă, căzută pe culme, aievea.

Dar ei tot mai trişti, săraci, pustiiți
apleacă capetele nervos spre pământ.

Așteptarea perfidă scurmă la rădăcină,
sub Zăpada rece, indiferentă
la nevoia din trunchiul noduros.

IV.
Zâna preferă vântul semeț,
cu coamă de leu şi tinerețe de zeu,
să facă quilling din frunze şi scoarță.

V.
Cărări neumblate cuprind nemuriri
Buciumul, iată, steaua urmează.

Ochii așteaptă, sub streșini de gene,
clipa născută din pântecul sfânt.

Scrisoarea purtată, în glasul amarnic
spulberă tuş nevăzut, rând cu rând.

Masa e goală, mâncarea revarsă
mirosuri prin fibre sătule.

Degeaba-i bogată, cu aur brodată,
de scaunele-i sunt stingherite.

Se-așteaptă-n tăcere, Crăciunul să vie.
Ce bucurie! Totul e nins, troiene de vis.

Copacii îmbracă o viață bogată
scrâșnind de plăcere prin iarnă.

VI.
Târziu, târziu, foarte târziu...
Ochii s-au ascuns sub zăpadă.

SCRISOARE DE CRĂCIUN
(Draga mea,
nu ştii că
înainte de Crăciun
se ține post la dorințe?)

Mă gândesc să îmi fac o listă
în Ajun,
poate, poate,
Moș Crăciun va avea timp
de împachetat cadoul.

Să ştii că voi fi cuminte
tot anul viitor pentru acesta,
Moşule drag,
şi încă vreo câțiva după,
fiindcă dorința mea
e mai greu de împlinit.

Cu belşug, să fie,
dar nu dintr-acela
de-l poți cumpăra de la piață.
Mă rog, se prea poate să
te târguiești şi pentru acesta.
Să fie...! măcar pejumătate,
hai, poate doar un dram.

(Of, nesăbuită dorință!
Mă va trage Moş Crăciun de codiță,
ca pe fetița ce-am fost...)

Căci, uite,
toți trecem prin
sita cea veșnic rotitoare.
care ne albește, picătură cu picătură,
pe ici, pe colo...
Măcar mintea să nu albească.

Destinatarul scrisorii
mi-a dat o adresa încâlcită,
însă.
E, de fapt, trasată o hartă
ce se vrea descoperită –
un labirint.

Poștașul este în concediu.
Nu a mai făcut față
drumului lung şi greu.
Şi-a luat niște reni,
să îi mai tragă bătrânețile,
dar sania este şi ea în revizie,
momentan.

Ce facem,
trimitem sau nu scrisoarea?
Vezi că ceasul ticăie
pe un perete al aortei.
Răsună în oase.

Sănătate să fie,
să pot lipi timbrul
netremurând.

Şi când va veni Ajunul
să pot pune şi plicul la poştă,
taman atunci funcționarii
îmi vor închide în nas,
că, doar, sunt sărbători şi la ei.

*
Moș Crăciune,
să vii mai des,
nu doar de Sfintele Sărbători,
înainte de care este mereu
post la dorințe.

Poate, așa,
îmi voi primi şi eu
cadoul...
şi nu îmbătrânesc.

IARNA-N DECEMBRE

Iarnă, iarnă, moarte-n luncă
urlă lupii albi sub lună -
frig mușcând pomeți de zgură.

În tăcerea lor lugubră
visele nopților luntre
hăituiesc searbăd prin vintre.

Mii de fulgi s-aştern alene
pribegesc formând troiene
sus în cerul plin de mierle.

Un păcat zdrobit de iele
vălțuiește spre senin
carnea dulce jinduind.

Tras la copcă, printre gene
gândul sobru iarăşi geme
în urechea mea cea stângă.

Rugăciunea șade lângă
o esență din treime
capătă nouă mărime.

Şi-i născută de Crăciun
o speranță de străbun,
Ceteră de plâns minuni.

Prins în buzunarul lunii –
îşi bea sufletul din funii
un decembrede final.

Totu-i alb, curat, departe,
fum de vise-n mâini deşarte,
Timp hain, mai stai, mai stai.