Poezii de Angi Melania Cristea

Nopți la Trebisacce

la Trebisacce se așază pe palmieri lumina crescendo
și nu ți-am spus despre pisica languroasă din mine
aici lumina curge oranj dinspre mare
tu întinzi diminețile grele de sare pe sfori subțiri
în timp ce nopțile zumzăie violet
până la Carul-Mare

dinspre țărm flutură steagul înfipt în nisip

este delimitat teritoriul unde cuvintele sar în mare
cu bot umed ca delfinii
miroase a lămâi stoarse în soare
singurătatea se rotunjește până la al n-șpelea cer
portocală uriașă din care poți mușca până îți sângerează
călcâiul
sfâșiat de rechinul-om
 

Crăciun din alte galaxii

mușcă zăpada care va iriza pe retină
precum un albatros peste ocean
aud clinchetul stelelor prin buzunar
ești la ora de nins armonii
poți să ipostaziezi un fulg pe propria mână
cu avalanșa de culori scurse la începutul lumii?

cerul se preface în rotocoale de lumină
ce se desfac precum o portocală/mistic/
îngenuncheați cai din alte galaxii
îți ling din palme fulgi zânatici
vezi moartea cu singurul ochi viu

coroane de-ntuneric se rup precum un abur
desprins de matca sa
și dai acestei lumi troiene de ninsoare
în care mai respiră albă viața ta

Sertarul dilemelor

întreb nopțile cu gene muiate în azur
de ce umerii mei atrag tăceri
îți desfaci palmele să mângâi fantoma câinelui
care nu latră
cocoșii zorilor ne cunosc rosturile când îți deschid
sertarul

așez cu artă stalagmitele tristeții ca lilieci cu aripi
de argilă
ascultă-mi torsul de pisică silabele pliate-armonic
nu te întreba de-i vocea lunii sau clopoțeii unui șarpe
doar taci și-nchide cerul din sertare

lumină este sau sunt felinare?

Secunde albe

în iarna aceea zăpada cotropise orașul
stele albe ningeau verde peste brazi
inima mea pulsa roșie ca
sângele cailor uciși în nămeți
îmi înghețase aburul dragostei
de teamă să nu-mi pierd sufletul multiplicat în secunde
ca și cum luna ar putea să alunece
în lac dintr-o respirație
iar tu ai te-ai topi în coama timpului
atât de viu spre niciunde

cu palme fierbinți am băut încă o porție
de singurătate
/gutuie rotundă parfumată deplin/
ți-am mângâiat potcoava cuvintelor
și am tras cu sete silabe în piept
ține minte orele s-au rostogolit în zăpadă
cu ochi de lincși tot mai lent

în iarna aceea ne-am iubit în zăpadă
fulgii ne înghețau stranii pe obraz
te-am învățat să ții ochii deschiși
la orice clinchet de cuvânt
să muști din a lumii caldă ninsoare rând pe rând

Poemul lotus

poate cele zece poeme nescrise
sunt rotunde
fiecare de o culoare aparte
ca un ingredient
care își schimbă gustul în funcție de salivă

orbii nu au curcubeu nu cunosc aurora boreală
dar înmoaie cuvinte în gură
cu dinții de fildeș înfipți în retină
când m-ai facut poem
ți-am întins sare și pâine
atât de străin era cuvântul
hașurat pe lobul urechii

dacă ai auzi copita consoanelor
coama silabelor
nechezatul vocalelor
n-ar mai fi orbi
nici eclipse

doar un poem rotund spart în
triunghiuri

Partitura muntelui

muntele respiră nopțile lui august
/pictor culcat în propriul peisaj/
beat de armoniile toamnelor
ca un înțelept ce cântă la pianul de pe care zboară
frunze
/partituri galbene liturgice/

orașul își deschide larg ochii
printre arborii semeți
aburul nopții șuieră învăluitor
la șoseaua principală se plimbă
sufletul androgin al Sinaiei
mi-aș juca verile iubirile întomnările
la Cazinoul Regal
dar umbra care învăluie străzile seara
se întinde în pat
în timp ce ruleta pariază pe cuvinte vii

de atâta verde s-au înmulțit norii
plouă cu aripi longiline iar eu
vindec setea muntelui
cu o simfonie ce-mi curge din degete
stropi de liniște stropi de lacrimi stropi de poezie
muntele taie orizontul exact până la
o linie ce mi se curbează în palme
pensula miroase a culoare când mângâie spinarea muntelui
sărac de cuvinte ca un vultur în amurg