Poezii de Bogdan Alexandru Petcu

ora confesiunilor (1)

multe sunt cele ce dorm la ceasul acesta

ea privește cum stă flaconul așa puțin nud

puțin temător în fața puterii mele de om

de parcă eu aș putea

să îi fac lui multe

își amintește de memoriile mele ciudate

când ucideam pisici ca într-un joc împotriva creației

și a ordinii reale

            el le lua de coadă și le izbea de copaci

                        le privea, ura și dorea moarte

                                    drept pentru care și făcea acest lucru

            își lega papucii, știind că e un moment important

                        le punea cu firavul lor trup pe o piatră

                                    și cu o alta le trimitea în neant

            un neant infantil, construit din absențe

                        mama lipsea de acasă,

                                    poezia și mila din mâinile sale mici

                                                născute într-un anotimp al râsului

                                                            într-o pădure deci

andreea plângea, lumea se învartea mai departe

în grijile ei

arta își vedea de pariul său

totul mergea cumva puțin mai încolo în spațiu și timp

astfel că moartea lucrurilor

a micilor animale

apropia pe om de individuația lui de pe urmă

iar din curtea vecinilor se auzise înjurând de dumnezeu

un hohot

ora confesiunilor (2)

noaptea începe să își retragă spuma din lume

așa cum mama lua cu paleta

din oală

stratul acela incredibil de cremos

și real

ce se ridică atunci când fierbi carnea

            era o bucurie

                        de sălbatic

                                    de om

                                                de pisică

            era ceva ce exalta în sufletul meu de copil deși

știam că e o oarecare masă

așa cum am mai avut cu ai mei

așa cum urma să mai fie

            aici ma înșelasem

                        poate

de asta totul părea așa potrivit în acel timp

și niciun joc cu pokemoni nu deruta curgerea lui

în copilăria mea

ora confesiunilor (3)

a fost cu adevărat fascinant să văd cum se scurgea

sămânța

            de bărbat din mine

                        atunci când aveam 13.

erau clipe mai inocente decât ciobănașul din poemul acela

ce-l dă în vileag

            că își lasă lichidele sale creatoare pe piatră,

însă nu erau mai simbolice de atât.

știu cum căutam să fiu singur în încăpere

temător mă uitam pe chiloți și prindeam sexul în mână

nu știam ce înseamnă

            visasem mult și am ignorat realul și lucrurile ani buni până atunci

                        astfel că nu eram deloc pragmatic

                                    to pragmata fiind în greacă lucrul

            eram copil care se juca folosind obiectele, dar nu le aparțineam astfel încât sa le cuprind

sensul.

nu știam nici ce semnificație avea sexul meu în palma mică

până când am intrat în lumea celor mari

            în lumea doritorilor de plăceri

și nu aș putea spune că nu mi-a plăcut.

ora confesiunilor (7)

undeva 
în subsolul cuvântului un șarpe învelea păcătos vocalele femeii. 
buzele ei de soprană aduceau pe pământ orbirea tuturor gloanțelor 
drept pentru care nebunii războaielor au rămas fără muniție 
și-au început să jupoaie sângele din mijlocul metaforelor pentru care luptau. 
acolo-n subterane se dădeau lupte:
șobolanii alergau ținând cozile ridicate
cutremurul se instala ca o stare firească a lumii
iar mama alunga șarpele din ogradă.
la ceasul acela cineva cădea între numere 
măsura cu rigla distanța dintre viață și moarte;
și ștergea înapoia scrisului cu mâneca hainei.

am mai văzut și-o umbră ieșind dintr-o casă 
pentru a sărbători urletul câinelui de la 2:03 a.m.

ora confesiunilor (8)

în fața mea venea nudă
își strângea sânii în mâini 
și-apoi spunea durerile toate
de parcă în fiecare cuvânt 
resimțea groaza nașterii 
pe care nicicând nu o va împlini.
năștea în mine dezechilibre
de pildă nu mai mergeam drept pe trotuar
cădeam des în poziția animalului
și-aș fi fost în stare chiar să mă rog.
apărea ca un cutremur al argumentelor
oricât de raționale ar fi fost ele;
era prezența din ceasul meu cel mai slab
iar dacă mă simțeam puternic
îmi arăta cât de puțin pot cuvintele lumii
în fața unei sensibilități mari.
ea
po-e-zi-a
era cutremurul de la 2 a.m.
acea mișcare esențială din subterana 
oricărui bărbat
despre care-am să scriu toată viața,
cutremurul de la 2 a.m. 
sau nefericirea de a fi treaz
când lumea-și pescuiește somnul
cu momeli fără viață.

ora confesiunilor (9)

toamna a venit anul ăsta ocolind oasele mele
iar mama știa bine
venea dimineața și-mi verifica mâinile
nicio urmă de frunză în ele
nimic;
dintre toate lucrurile destinate căderii nimic nu se găsește aici

știu mamă știu
dar nu e firesc așa
andreea, de pildă, a început să muște din cercuri
fratele tău abia născut în ultimele secunde ale mileniului II a strâns deja recolta cifrelor
tatăl tău s-a lăsat de fumat
eu uite sunt mai bolnavă
nu ești
ba da uit 
cu teamă și bucurie

casa noastră ce face?
i s-a-ncrețit fruntea 
păcat.

cuibul de sub streașină nu a mai fost cucerit. plouă ca-n luna...
lui marte, mamă
iar eu uit

ce-ai mai citit în ultima vreme?
fragmente din cântarea cântărilor
și-am fost fericită
eram o copilă pluteam prin ardeal ca un corb
atunci sub zodia zborului vegheam femeile însărcinate
așteptam să intru într-o coajă de nucă
să mă nasc 
să o văd pe mama murind la trecerea din camera de dormit în bucătărie
să am patru copii
să plece toți
și să rămân uitată chiar și de mâinile mele
până când moartea mă va despărți

râde.

păcat.

ora confesiunilor (10)

evidentul ieşea dintre buze ca întunericul dintre două stânci
locuite de vulturii din alaska
se simţeau undeva-n lume
rotițele timpului scrâșnind dinţii 
se auzea undeva în copaci
cum numărul atribuit păsării se aşază pe frunză 
şarpele se târa să ajungă bărbatul
să-i spună la cea mai tânără ureche a sa 
cum dumnezeu hotărâse să-i schimbe numele

evidentul se instala ca tăcerea
în acea noua încăpere urmau să se mute câteva familii de viermi muncitori
oamenii toţi sărbătoreau numele
alungând dintre munţi crucile însemnate

ora confesiunilor (11)

cifrele stau în șir indian
în oasele mele 
realul pleacă de-acolo
văzând matematica pogorâtă în om

iisus își pierde înc-un apostol
vicleanul pornește călare pe cal
galben e numele lui
el îl aude
nechează
nările se dilată
atât de multă fericire aici pe pământ, spune
lumea se zguduie toată

mama se uită la ceas
limbile se unduiesc în neștire
uite un șarpe
mama își face o cruce 
din lemn verde
râde.

ora confesiunilor (12)

sunt atât de nebun încât aș putea să vă jur 
am văzut cum femeia a ucis mărul în încercarea de a-i fura coasta
și nu pe oricare, ci chiar pe aceea pe care bărbații au îngrijit-o nebuni
ca o lebădă toamna

am văzut cum fructul înroșea unghiile vicleanului de gen feminin
ea nu ținea cont de păcatul făcut
de cerul care purta găleți pline cu sânge în mâini
începea judecata 
șobolanii, mistreții și lupii 
se adunaseră toți
și-au lăsat la finalul cinei doar umbra femeii

ora confesiunilor (13)

în palmele mele cerul se oglindește 
cifrele care inocent se sinucid adunate în jurul lui 3
și lupul de gen feminin
acel lup înfrățit la ora revoltei;
nu știu cine mi l-a adus astăzi
dacii în naivitatea lor cunoșteau că el e animalul
în țipătul căruia 
libertatea e cel mai puternic cuvânt;
nu pomeneau prea des de iubire
poate istoria întreagă a făcut asta
a făcut din sora mea cea mai puțină femeie
cea mai dorită copilă
mulți se temeau s-o iubească
iar ea aștepta în zadar matematici
care să strângă omătul între coapsele ei
sub numele anilor
astăzi voiam să vă spun o poveste
totuși, lupul de gen feminin
plânge.
îmi ia cuvintele
ducă-se în istorie înapoi