Poezii de Dan Dragoi

Iezii

Jupoaie tata iedul cu brişca unsuroasă

Şi-mparte carnea-n satul muşcat de ciuma foamei.

Pe povârnişuri luna alunecă ceţoasă,

Să vadă ce se-ntâmplă în baierele toamnei.

Nimic în vatra veche nu seamănă a pâine

Şi pasul sună sec prin râpi şi prin zăpezi.

Şi visuri mor în mine. Şi chiar sânge

Din mine tata sfârtecă, şi nu din dragii iezi.

 

Mă-ntorc şi-acum în timpul de-altădată.

Izvorul alb din vişini l-a troienit pe tata.

Şi mâna tremurândă cu brişca-n beregată

În noaptea care vine îşi va primi răsplata.

 

Dar tata nu o simte. Tăişul său apasă

În beregata lunii, în pruni şi-n iezii noi.

Şi curge sângele pe uliţa de-acasă

Şi ţipete m-anunţă că moartea e în toi.

 

Şi ape zgomotoase nu pot să mă mai cheme...

Împuţinată, noaptea mâncată e de vreme.

 

Înfrigurată, mama aleargă prin livezi

Şi spune-o rugăciune pe prundul plin de iezi.

 

Trupul tău

 

Trupul tău îl citesc ca pe-o carte din veac,

Răsfoiesc file noi cu poveşti necuprinse.

Mâinile tale sunt ierburi de leac,

Ce-mi deschid numai pagini cu iubiri interzise.

 

Eu m-ascund în trupul de fată plăpând

Şi în el aud greul lumii plângând.

Te aud cum plângi după trupu-mi albastru,

Care noapte de noapte e furat de un astru.

 

Da, tu te frângi ca o trestie-n vânt,

Când din braţe-mi te smulgi ca din asprul pământ.

Tu, în noaptea de iască, te prefaci în cuvânt

Şi îmi curgi cald prin sânge, fremătând, fremătând…

 

Mama

 

Îmi scrie iarăşi mama de-un dor neostoit

De a-şi vedea feciorul când dau salcâmii-n floare.

Şi-i coaptă pâinea-n vatră şi vinu-i arămit.

Şi ziua care vine e doar îmbrăţişare.

 

Îmi scrie iarăşi mama de berzele-n şirag,

De răscolirea ierbii, de ploile bogate.

De iezii amintirii care m-aşteaptă-n prag,

De florile câmpiei, de perele răscoapte.

 

Acasă, luna iară se ascunde în altare

Sau intră noaptea-n casă. Negreşit,

Până şi bruma toamnei e numai aşteptare,

Cum aşteptarea-i drumul pe care l-am iubit.

 

Îmi scrie iarăşi mama, de-acolo, de departe,

Şi o lumină nouă e iarăşi între noi.

În scrisul ei, în taină, o lacrimă răzbate…

O lacrimă în care vom fi iar amândoi.

 

Lacrima Ta

 

Lacrima Ta este ca o limbă de clopot.

Ea cade, sacadat, ca o ploaie în ropot.

 

Dangătu-i bate în depărtări cu zările.

Din lacrima ta s-au zămislit mările.

 

Lacrima Ta îmi stinge însingurările.

Numai cu ea deschid depărtările.

 

Cum să mă strecor printre lacrimile Tale?

Printre bătăile de clopot cum să găsesc o cale?

 

Lacrima Ta trece prin mine cu un dangăt prelung,

Ca o săgeată divină pe care nu pot s-o ajung.

 

Ca o oştire pe care nu pot s-o-nving.

Ca o flacără pe care nu pot s-o sting.

 

Lacrima Ta, lacrima Ta, lacrima Ta

S-a mutat azi noapte în inima mea.

 

S-a mutat azi noapte în gândurile mele,

Prizonieră-i acolo printre zăbrele...

 

Lacrima Ta căzută-n tăcere

Este ultima mea mângâiere.

 

Lacrima Ta trecută prin mine

Lasă în urmă un hambar de suspine.

 

În această mare de lacrimi înot.

Să ajung la mal nu mai pot.

 

De azi, sunt singur sub cerul promis.

Te-aştept într-un clopot de lacrimi închis.

 

E iarăşi toamnă

 

E iarăşi toamnă. Toamnă e mereu,

În brumăriul, sfântul, satul meu.

Iar peste drumul casei noastre e fântâna

Şi cumpăna ce ne-a-mpărţit lumina

Cu un cântar nedrept, cu un cântar nebun.

La unii le-a dat totul, la alţii le-a dat scrum.

 

Uitata cumpănă şi ciutura bătrână

Venin au scos, sau stele din fântână?

Tu, trecătorule, nu te opri,

Nu te-otrăvi de zările pustii

Sau de un cer tivit cu peruzea,

Şi, uneori, de nebunia mea.

 

Şi anii trec... Şi înfloresc salcâmii,

Iar pe pripoare urcă-n vecernie străbunii,

Ducând sub fagi ciopoarele albastre,

În toamna fără legi a drumurilor noastre.

 

Pădurea tainică

 

Pădurea tainică îmi plânge-n poală

Şi irizează-n toamnă o flacără opală.

Nimic nu mişcă-n ceruri şi-n pământ.

Eu nici nu sunt. Demult eu nu mai sunt.

 

Sunt nervi şi armonie, arcuş întins de vreme,

Iar codrul o vioară de poeme.

Sunt adierea vântului pe ruguri,

Sunt mugetul de cerbi, explozia de muguri.

 

Păstrez intactă a mea copilărie,

Ascunsă într-o scorbură pustie.

 

Nimic nu mişcă-n ceruri şi-n pământ.

Eu nici nu sunt. Demult eu nu mai sunt…

 

Sufletul

                                   Soţiei mele

 

Sufletul meu urcă spre sfânta lumină,

Muguri plesnesc pe ram şi tulpină.

 

Răpitoarele păsări îmi ciugulesc privirea.

Sub aripa lor caldă eu îmi primesc orbirea.

 

Iar tu, mireasa umbrei din sfintele petale,

Însămânţezi lumină cu gândurile tale.

 

Frumoasa mea, te pierzi în florile de câmp

Şi muţi culoarea lor în suflet şi-n cuvânt.

 

Îmi torni în suflet soare, păcatul în priviri,

Şi, printre asfinţituri, năvalnice simţiri.

 

Regăsire

 

Trupul tău s-a ascuns într-un petec de cer.

A rămas aninat de un gând străveziu.

S-a ascuns neştiut în ninsoare şi ger,

Despre el, de acum, nici nu vreau să mai ştiu.

 

Trupul tău s-a mutat în alt timp, în alt veac.

Mă cutreieră-n vis şi în vremi de soroc.

Tot încerc să îl uit, tot încerc un alt leac -

Într-un petec de cer nu am loc.

 

Durerea din suflet se transformă în leac,

Dar iubirea ce-o port este fără noroc.

Visul meu s-a mutat în alt timp, în alt veac,

Şi caută cerul în care n-am loc.

 

Dintr-o dată-am văzut cerul nostru mai jos,

Curs pe pământul hulpav, nemilos.

Te pierdusem în neguri, dar tot mai visam

La trupul de viscol ce m-aşteaptă la geam.