Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

PATIMA RĂZBOIULUI TRĂIRII

În patima războiului trăirii, mai mor iubiri,

Bucăti de inimă din noi, rămân fără proteze,

Pieirea-și savurează victoria cea fără de miri,

Blestemul propriei demonstrații fără ipoteze.

În patima cea veșnic-a războiului trăirii

Suntem adesea împărțiți în simpli prizonieri,

Închisi în propriile destine în numele iubirii,

Prea separând ziua de azi de visul cel de ieri.

 

În patima trăirii iubite, deja ne-au separat

În cele două colivii atât de-apropiate

Iar colivia ta, ciudat și oarecum trucat,

Are zăbrelele orizontale colorate,

 

Eu zbat să ies, să caut cerul ne-mpărțit de zeghe,

Este acea pură dorință ce încă aș avea,

Să nu îmi proiectez zăbreaua mea cea verticală,

Nicicând iubite, niciodată, pe colivia ta,

 

Pentru că-n jocul veșnic al umberelor lumești,

Ce se revars-asupra noastră, nicidecum as vrea,

Proiecția vieții mele, alungată din povești

Ție o cruce să- ți devină, zăbrea peste zăbrea.

 

POEMA CITITORULUI MEU

 

În zodia mea de vers

S-a prăvălit o lună și un cer, un univers,

S-au prăvălit în lacrimi de descânt,

Toate nefericirile de pe pământ,

 

În roi, puhoi și tăvălug de sine,

Fărâme dintru mine înspre tine,

În tânguirea-mi din a ta trăire,

Mireasă îndoliată lângă ucisul mire.

 

Nu știu să pot să-ntorc destine

Chiar dacă știu și simt că este bine,

Trăiesc în respirația-mi sacadată

Ca și cum aș respira acea ultimă dată,

 

Inspir din plin fărâme dintr-un vers,

Pe care timpul viitor le-a șters,

Dar eu cu tine le împart în ciuda firii,

În adâncimile ființei și trăirii.

 

Eu și cu tine, ca o definiție

A repetabilității ce devine o tradiție,

Mai contemplăm privind de sus din stâncă,

A noastră existență efemeră înca

 

Și suntem tot, chiar si pentru acea secundă

În lumea plutitoare și fecundă,

Ne-am împletit în poezie doar alinul,

În simpla-ne-nfruntare cu destinul,

 

Un paradis de gânduri sugerate,

În universuri îmbinate,

În care timpul, devenit iubire vie,

Se numără în versuri și în poezie.

 

POVESTE DE DRAGOSTE

 

Am să îți spun acum, chiar dacă tu nu ma auzi,

Că viața chiar de încă-mi curge prin ochii veșnic uzi,

E simplu fum, ce se ridică șiroind în sus,

Se risipește peste ceea ce eu înca nu ți-am spus.

 

Bat păsări din aripi strânse, prinse-n colivii,

Din clipa-n care am înțeles că tu nu ai să vii,

S-a rătăcit corabia vieții mele într-un fiord,

Fără busolă, căutând al vieții sale nord

 

Și vântul solitar, parcă a înnebunit,

Îmi răvășește sufletul și pletele la infinit,

Atât pustiu de ape și stins nemărginit

Cât niciodata n-am crezut sau am gândit.

 

Cu brațele în cruce am învățat să zbor,

Să fug din viața gândurilor care dor

Și nu sunt astăzi decât un alb cocor

Fără de cuib și care-i veșnic călător,

 

Pe ape calme și nisipuri mișcătoare,

Gândind la tine dragoste tulburatoare,

La ceea ce-ar fi putut a însemna

Simpla încredere în existența ta

 

Și mă întorc în tine, dorind a-ți spune,

Tu dragostea-mi cea mare fără nume,

Că stiu că-n clipa în care aș cădea,

M-ai prinde și m-ai proteja, iubirea mea.

 

PRAVILA JERTFIRII

 

Îmi place să mă- ncred în fericire,

Așa ca într-o veșnică- mplinire

Și-apoi să mă abandonez în tine,

Ca ideal al vremii care vine.

 

Atât de drag mi-ar fi să pot cândva uita,

Să reușesc cumva să-ncerc să-mi pot ierta,

Durerea lumii, pe lângă care doar trec

Și o accept fără măcar să-ncerc s- aleg

 

Cel rău, de propriul ideal, de bine,

În căutările adânci de sine,

Să îmi impun doar cu a mea  blândețe,

Neclara, neputințelor tristețe,

 

Căci toți putem să spunem uneori și nu,

Atât de des mi-o spui și mi-o repeți chiar tu,

Da, viață!… Pot să iți ridic privirea,

N-o fac, doar mă complac,  urând murirea,

 

Crezând că voi scapa de-acele amintiri,

De tristele și inutilele slujiri,

Ale timpului necruțător ce trece,

Inert și prea neînduplecat de rece,

 

De parcă doar mă urmărește și mă poartă,

Prin viața însăsi, a mea rastignită soartă

Iar eu, precum un condamnat de crimă

Ce nu gasește-n grabă cea a vieții rimă,

 

Aștept, atât am înțeles, să stau s-aștept,

Ca drumul meu să redevină drumul drept,

 

Aștept încovoiat și veșnic asudat,

Ferindu-mă de-al lumilor curat păcat,

Uitând perpetuu că în calea fericirii,

Stă pentru totdeauna pravila jertfirii.

 

PRIMAVARĂ

 

Bate vant de primavară peste crengile-nflorite

Le apropie, le separa

Par atat de- ndrăgostite

De caldură, de lumină și de fructul ce-o s-apara.

 

Păsări rotitoare-n zare desenează dungi pe cer

Se ridica și coboară

Stoluri vin și stoluri pier,

Precum gandul împlinirii care a-ncetat să doară.

 

Primavară, dulce dragă, primavară parfumată

Împletita și ușoară

În cosițele de fată,

Prinse-n flori de violete și în sunete de vioară,

 

Ne-ai găsit a cata oara cu ochi plini de bucurie,

Vise împletind cu drag

Melodii și poezie

Primavară, dulce dragă te voi trece peste prag

 

Într-o lume a iubirii unde tu poți să-ți alungi

Teama de îngheț în iarnă,

Dorul soarelui în lunci,

Să trăiești în al meu suflet precum ai trăit atunci,

 

Cand visam ca vei veni si visam că este soare,

Intr-o dalba blanda zi,

Într-o zi de sarbatoare

Primavara dalba dragă, cand uratul va pieri!

 

PUTEREA ARTEI

 

Mai am un vis si după,

Apocalipsa-mi vie poate dura o veșnicie,

Mă poate-ngenunchea, poate să rupă

Întregul echilibru spre statornicie,

 

Poate să-nghețe, vise, povețe

Poate să stingă, poate să ningă,

Poate să frângă mâna cea stângă,

Cu care-mparte viață și moarte

 

Mai am un vis si după,

În amalgamul amintirilor ce toate vor pieri,

Mă lase clipa doar să sorb din cupă,

Miracolul puterii artei de-a trai.

 

RĂZBOIUL, ARMA, PRIZONIERUL

 

Trec clipele, trec rupte de la sânul mamei viață,

Fără de șansă deportate în gulagul din noi,

Nedumeriții, incapabili de-a le da povață,

Să se declare toate prizoniere de război,

 

Într-un război prea lung, războiul pseudo întelept,

Al albei roze, care încă- și scutură menirea,

Mult prea departe de a fi războiul acela drept,

Și- n care este implicată toată omenirea.

 

Din piatra armelor fără de gând de- nțelepciune,

Trecând prin recea dar fierbinte, înarmare toată,

Până-n prezentul nebunesc al armelor minune

Și al războaielor fără de scop sau judecată.

 

Neputincioasă, însămi, silită fi-voi să abdic,

Gemându-mi întrebarea spre martoru- mi, el cerul,

Atunci când grav rănită, voi fi-ncercat să mă ridic,

Sunt eu războiul, arma? …sau însuși prizonierul?

 

ROMÂNIA METAFORA MEA

 

Într-o lume fără rimă, uneori și fără ritm,

Într-o lume efemeră cu trăiri de algoritm,

Unde criticii se-adună să iți sting-a vieții stea,

Tu iubita mea de țară, tu metaforă a mea,

 

Ești o poezie-n care-n prima strofă-mi sunt străbunii,

Împreuna cu poporul neiubit decat de unii,

Dar de alții nici contează într-o lume-a nimănui,

Noi am fost și vom rămâne doar ai Dumnezeului.

 

Poezie, poezie, poezie și frumos,

Blând trecut, nedrept pe-alocuri, uneori și dureros,

Asta-mi ești tu însă mie din trecut și pe vecie,

Poezie, poezie, draga mea de Românie!

 

ȘANTAJ VITAL

 

Să nu te supăr viață, am mers ades pe vârfuri

Ca liniștea din tine să poți să o păstrezi,

Am domolit din zarva speranțelor din visuri,

Ca tu în continuare să poți să mai creezi,

 

În mine și în juru-mi puhoaie de minuni,

Să cauți în neanturi puținii oameni buni

Și nu că aș reproșa, căci totuși te-am trăit,

Dar te întreb pe tine, “oare de ce-ai dezamăgit”?

 

“Unde pierdut-ai calea spre împlinirea ta,

De ce în definiția-ți e verbul a răbda,

Cum poți să uiți în goană sublimele-ți virtuți,

Interpretându-ți aria, doar cu tenorii muți?”

 

Ar fi trebuit să te trezesc la oră fixă,

În apelul dimineților fără de lipsă

Iar melodia trompetei de înviorare

Să îti dicteze ferm ritmul  de reanimare,

 

Să te mai zbati și tu, să lupți chiar pentru mine,

Ușor eu pot aluneca in viata care vine

Și-as vrea să sper și sincer vreau să cred ca n-ai să riști,

Tu viața mea, dacă mă pierzi tu chiar nu mai exiști!

 

STAU CĂPIȚELE DE VORBĂ

 

Stau căpițele de vorbă sprijinite doau în sine,

Stau în lunca de iubire într-o mare doar de bine,

Precum înțelepții vremii, cușmele pe spate date,

Privegheaza- n contemplare ce a mai rămas din sate.

 

Câinii latră pe la porți ca sa intre nu să iasă,

Veșnicia trasă-n roată, scurt tăiată e de coasă,

Caii veștezi se anină de portițe scârtâinde,

Oamenii incovoiați de gânduri nu mai au vătrai în tinde,

 

Stau căpițele de vorbă, nu sunt poale nu sunt ii,

Sprijinite doar în sine, nu ni se mai nasc copii,

Însa-n vorba lor de veacuri  ele știu că demnitatea

Este să sfidezi prezentul să nu- ți negociezi dreptatea,

 

Al meu suflet pe coline lânga ele stând în taină,

Cu privirea sus spre ceruri, descălțat și fără haină,

A primit botezul vieții, ancestrala noastră carmă

Care-atunci când e rănită se transformă într- o armă,

 

Timpul trece și se duce, piere rău, nimicnicie,

Chiar și binele dispare, absorbit de vesnicie,

Undeva- ntr-un colț de sat, o femeie a născut

Stau căpițele de vorbă despre noul început…

DAR ZÂMBESC

 

Stau îngândurată mamă, viața trece, noaptea vine

Și așa prea strâmtorată, între sute de destine,

Mă gândesc profund la tine,

Retrăiesc adâncul bine.

 

Stau îngândurată tată, ești plecat și fără voie,

N-am cum să îti spun în șoaptă dacă viața-mi e- n nevoie,

Că n-am zile doar senine,

Că mi-e tare dor de tine

 

Dar zâmbesc suflete calde, amintindu-mi de poruncă

Gândul vostru, dăruirea și iubirea-n doru-mi înca,

Să nu uit să uit de sine,

Să mă daruiesc pe mine…