să nu vă temeți de poeți
nu mușcă...
poemele lor sunt carnivore-
vă vor mânca sufletul
până la os
............




eu
prin trupul timpului
îndrăgistit
de eternitate
îmbrățișez apusul
și o primăvară orfană
un 39 trecut
de modelarea cuvântului
și de cele două mâini de cer...
.......................


onyx cer căzându-mi la picioare
ca unei eve evadate din poem
mă plângi șiroaie-
trupul meu nud-sticlă
spărgându-se în amintiri
petale-viață într-un anotimp
pustiu...




(atunci când te arunci
în eter, doar mâinile lui dumnezeu te pot prinde)
nu, ei nu au mâini
ei au doar
cuvinte ce se târăsc pe pământul arid-
un linux negăsindu-şi casa
niciodată
ei nu au picioare să străbată vise
ei nu mai au nimic
doar cuvinte


respirație-
între două clipiri
îmbătrânim



unde-ți sunt palmele
să-mi țină tâmplele
strâns
când gândurile
vor să plângă?
..................


copacul meu are dimineți de tutun
atârnate în unii
care sunt doar o încercare de a fi
iar noi ceilalți
din creatori de copertă
am devenit noi înșine coperta
mâzgălită de vremea fără imaginație
copacul acesta
se citește nu printre rânduri
e unicul copac într-un lan în care crește sângele în loc de maci
din toate soiurile de vene ale lumii întregi
fără nicio sinucidere



suntem copiii unui soare prea bătrân
copiii unui cer prea mut
cu primăverile pe umeri ca nişte tei neînfloriţi
ne scriem nopţile papirus,
pe vise de femei...
suntem femeile ce poartă copiii primăveri
pe umerii de şoapte
în fiecare miercuri sau joi
căci nu mai cunoaştem ziua (numele zilei)
cunoaştem timpul
din ochii copilului din noi...
..............




orice inimă de cer are 2 punți
pe care putem trece
tinându-ne de mână, iubite
numărându-ne fericirile
(de la nord spre sud
sau de la răsărit spre apus)
bărbatul ales este întodeauna
cu capul pe umărul meu drept
respirând în același timp
zâmbetul meu
(oricare inimă de cer poartă zâmbete
pe fiecare umăr)
atunci
poemele noastre
se transformă
în
divin



şi cât te-am iubit...
încât
tot cerul nonculoare
ce înconjura copacii ascunși sub
o primăvară închipuită
devenise
păsări...



cer orfan
duminicile-ți plâng
primăvara...
prin zborul ultimei
pasăre-stea