Într-o zi

Cu o atingere caldă de note
Mângâiam nopțile pe creștet.
O șoaptă de Septembrie
Îmi golea răsăritul de emoții.
Tu îmi sărutai așteptarea din umbră,
Timpul invizibil nu se lăsa sfârtecat.
Întoarce-te cu fața spre apus
Și privește cum amintirile se oglindesc în palmele Soarelui…

Le-am îngrijit ca pe niște flori.
Ploaia pe care o aștept de fiecare dată
Îmi umple timpul cu pașii tăi,
Cu nopțile de dor,
Cu tine.
Într-o zi mă vei strânge în brațe
Cu toată ființa,
Sau ți se va prelinge printre degete
Toată enigma din mine.
Rănită…
Într-o zi,
Îți vei reaminti,
Cum ar fi,
Dacă eu ți-aș fi fost…

 

De mână cu toamna

 

În fiecare noapte am întins mâinile spre cer

 Și am rugat întunericul să cânte măcar o dată:

Tu ești toamna mea!

Ți-am descompus fiecare șoaptă în culori,

Iar fiecare particulă  mi-a insuflat dorul de tine.

Am așteptat să revii,

Am așteptat să mă prind în dans

De mână cu toamna.

 

În pași de vis

Aveai chipul pictat în culorile toamnei

...câte culori amestecate din zi și din noapte..

Ochii îți erau două frunze vii,

Culese din grădina raiului.

Mâinile îți erau apropiate,

Ascundeau rugăminți întortocheate

Și visele noastre puse de-o parte.

Mă regăseam în blândețea ochilor tăi.

Mă încolăceam în jurul brațelor tale

Și mă simțeam aproape de cer.

Respiram,

Respirai si tu

Respiram în tandem.

De douăzeci și două de ori îmi repetam

Că tu ești cel pe care îl iubesc,

Iar tu,

Cu o strângere de mână,

Îmi confirmai a mia oară.

Când sufletul îmi e stăpân

Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre gând şi şoaptă…
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi stau să cad încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri
la care nu cred că voi renunţa prea curând.
Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropii ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
Când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.

Dacă tu nu, eu…

Uite,
Vezi cum coboară soarele în paharul nopţii?
Aşa coboară singurătatea în sufletul meu…

Vino.
În paşii tăi, speranţele se-agaţă într-un lanţ,
Cum în mersul timpului se mai agaţă câte-o taină.

Ascultă.
Auzi cum ploaia bate în fereastră,
Aşa cum te strig eu uneori,
Nu zi de zi,
De teamă că nu îmi vei răspunde…

Scrie.
În spatele cuvintelor tale
Vor fi mereu două buze ce vor mima şi vor da viaţă
Amestescului amorţit între rânduri.

Stai…
Stai o clipă şi lasă-ţi mâinile pe lângă tine
Chiar dacă nu mă vei vedea,
Ţi le voi cuprinde şi-ţi voi ascunde
Zâmbete pentru mai târziu.
Păstrează-le. Păstrează-mă.

Citeşte,
Aici scriu înainte de a-ţi spune
Ce vreau să înţelegi…
Şi tu înţelegi,
Înţelegi chiar dacă nu îţi spun.
Dar completez prin scris,
Cuvintele pe care tu le vezi stând departe de tine.
Iubesc. Te iubesc.

Mă tem. Şi de-asta tu te-ntrebi de ce apar norii.
Norii sunt chemările mele,
Când se scutură, întind braţele către cer şi-ţi şoptesc:

Dacă tu nu, eu nici atât !