1. Diminețle unui câine îndrăgostit
Diminețile unui câine îndrăgostit
Trec prin mine ca un început de privire.
Sărută cotul lunii,
Dantela lui în timp ce înfășoară turbane.
Diminețile unui câine îndrăgostit
Mă prind de inimă cu labele din față.
Sunt mai aproape de el
Decât am fost vreodată de-o ființă omenească.
Aproape de pupila lui dilatată,
Prin care nu mai pot zbura.
Aproape de lucrurile mici și adevărate,
Care au încetat să mai doară,
Până când vor înceta să existe.
Diminețile unui câine îndrăgostit
Umblă prin mine cu labe de înger căzut.
- Degetele tale secrete
Degetele tale secrete îmi știu mirosul pe dinafară
Și cu el ademenesc leoaica din peștera umedă,
Pe care-au învățat-o să cânte,
Așa cum Dumnezeu uitase s-o facă.
Degetele tale secrete cresc stânjenei
Pe pajiștea oarbă din pântecul meu.
- Vertebră de întuneric
Când tace, aerul vertebră de-ntuneric se face.
Îngerul moare încet, cu sfială,
De parcă i-ar fi frică să moară.
Când tace, aerul pe sub piele cale ferată se face.
Îngerii-o trec melancolici și surzi.
Sub piele, suntem încă mai cruzi.
- Roaba lui dumnezeu visează
Roaba lui Dumnezeu visează,
Singură cu nodul din gât, care-o împiedică
Să iasă din rând și să strige,
Care-o împiedică mai ales să pună întrebări,
Să afle ce poate să însemne
Când nu-i mai găsești pe cei pe care i-ai iubit
Acolo unde i-ai lăsat,
Când nu te mai dezmiardă niciun grai, nicio nălucă,
Nicio amintire?
Când glanda tiroidă, plină de tandrețe,
Se războiește în locul tău, departe de tine,
Ca să nu te doară, ca să nu te îmbolnăvești?
Roaba lui Dumnezeu a învățat
Să fie roaba lui Dumnezeu
Și cea mai bună prietenă a glandei ei tiroide,
Pe care-o asemuie – și nimeni nu trebuie să știe -
Cu o lebădă bolnavă,
Pe jumătate acoperită de ape.
- Vine acolo ca o duminică
În fiecare dimineață, ceașca ei se umple de porumbei.
Ferestrele-o văd cum se înalță,
Nu și bărbații din jurul ei.
Vine acolo întotdeauna ca o duminică.
O duminică după masa de prânz.
Știe că bărbatul, la ceasul acela din trup,
Dacă nu-i zahăr, e mânz.
- Dezmiardă-mă!
Începe cu mirosul, sfârșește cu glezna.
Tu ești bărbatul, iar eu sunt bezna
În care în care intri gol, clarvăzător.
Un ulcior într-o apă adâncă.
Ulciorul se izbește de stâncă.
Eu simt, tu vezi.
Apele nu sunt mereu ceea ce crezi.
Dezmiardă-mă și scrie o scrisoare pe mine,
Că ești sănătos, că ți-e bine,
Că apa e vie
Și că niște suflete-așteaptă să se nască din nou,
Într-o viață mai dreaptă.
Hai, dezmiardă-mă!
N-o să știe nimeni nici cine ești,
Nici cui aparții.
În beznă, exiști fără să fii.
- Buzele unui om singur
Treci ușor și pustiu, ca un cuib cu inima scoasă.
Urci, te înalți până atingi mările nesfârșite din cer.
Le atingi cu buzele, una câte una,
Așteptând să te înțeleagă, să ți se predea.
Le atingi cu buzele, mereu numai așa.
Buzele unui om singur,
Perle negre de Tahiti, aliniate la marginea uitării
De care nici moartea nu poate scăpa.
- Leonard Cohen și viața mea aparentă
Leonard Cohen și viața mea aparentă.
Vals cu tălpile goale,
Oasele mele se zbat
Să scape din ce le-a fost dat.
Vioara se-mpreună cu sîngele meu
Ca Sahara cu apa în care
N-am învățat niciodată să înot.
Leonard Cohen și viața mea la vedere.
Vals cu umbre înalte și granate despicate pe piept.
Ce mai aștept?
Până la capăt mai e timp, se mai vede ceva.
Vals cu tălpile goale,
Pulpa se clatină
Și zgârie-o stea.
- Sâmbătă
Asculți ce se întâmplă cu tine
Și ce se întâmplă cu alții.
Îi lași să treacă, să te străbată,
Ca să-i poți înțelege.
Îi lași să stea, dacă vor.
Să se uite în gol, să-și numere gândurile,
Să plângă,
Să-și pipăie coastele,
Să se minuneze de fața lor,
Să ofteze până vor ameți.
Sîmbătă e ziua de trăit în afara corpului.
Pleci dimineața,
Știi că te întorci mai târziu.
Între timp, ceilalți află în tine
Cât au greșit și de ce le e dor.
- Ca o hienă
Ies din tine, răscolită ca o hienă.
Așa e mereu.
Pernițe de polen strălucesc sub piele,
Aerul lor bând susură, cântă,
Împletesc răsăritul de carne fragedă
Cu fluierul de argint al îmbrățișării.
În zadar!
Duhurile otrăvite încep să se desfacă,
Șerpii întunericului ies să se hrănească,
Și aerul, și polenul se clatină.
Nu te pot iubi.
În tine, se suferă greu,
Sunt monștri adânci,
Pe care nicio mîngîiere nu-i poate întoarce cu fața.
Stau tot cu spatele, furioși,
Orbiți de furia lor neîncăpătoare, nimicitoare.
Ies din tine, răscolită ca o hienă,
Cu demonul în ceafă,
Amușindu-și prada.