Poezii de Doina Bezea

E-atâta primăvară!

E-atâta primăvară-n ochii tăi  

secundele-mi vorbesc încet, mahmure,  

crestând cu lacrimi florile de tei  

sub ropotul amiezii, căzut, ca să te fure.  

aleargă cerul înșeuând cocori  

și zumzetul de stele dă târcoale  

în liniștea de pajiști și de zori  

tăind de tine verdele-n pumnale.  

mă sfâșii în tăceri ce nu au chip  

și-mpart tot universu-n ani cu tine  

dar pașii mei sunt umbre, și-atunci țip,  

trăgând de pleoape norii ce mă ține.  

e-atâta primăvară-n ochii tăi  

azi, vântul nu mai bate floarea-n creștet  

ți-s ierburi pașii prinși în zbor de tei  

și bruma ți-e sărut din lumi de veșted.  

Întâmplare

Toamna și-a lăsat la ușă
cizmele și haina-i de brumă,
melancolii se ivesc sub
oglinda-i de ceață,
un ram și-a plătit din tăceri
rezervarea-i pe lună,
frigul a pus stăpânire
pe factura la viață.

Cât de mult a trecut…

Cât de mult a trecut
de când urma-ți de fum
a ales să culeagă
doar petale de scrum,
așteptând înverziți
într-o gară de ger
pe sub șine tăcute
doar oftaturi ce pier.

Vis

...Și mă făcusem
timp de os
ținând în brațe
corăbiile în care
au cântat vânturile;
Și mugeam a toamnă
mestecată pe buzele
cerbilor subțiate
de îngenuncherea rutului,
pietrele-și ascuțeau norii
în palmele mele
inerte de strânsoarea
jugului ăsta nevrednic
de viață,
dând la o parte
acele ceasornicului
ca să-și mestece
cafeaua râșnită
pe obrajii înserărilor eterne.

Trecea un om pe drum

Trecea un om pe drum cărând petale

Cu cai de foc și bici sculptat în scrum,

purta pe brațe, raze de vestale,

și, umbra lor, era muiată-n fum.

Galop de pietre își struneau zăbala

pândind cu ciob de aripi drumul strâmt,

sub pașii amorțiți strângând rafala

ațâțător de rece, dintr-un vânt.

Icoane, dezvelite pe sub plete

scotea din tolba-i roasă de amurg,

roșea, a umbră, vara-n chip de fete,

când pași-i se opreau în colb de murg.

Priveau la el, cu ochi mirați, domnițe,

dar el atinse una, din văpăi,

pe buzele-i de maci și garofițe

oprise timpul din trăiri de stei.

-Te-am căutat din lumi demult apuse

și port cu mine doar icoana ta!

o umbră mi te luase și te duse

dar cerului i-am plâns, să mi te dea.

Pășind cu mers de înger, grațioasă,

ea mâinile-i atinse-ncetișor,

și brusc, scântei de foc au prins să țeasă

covor de stele și aripi de nor.

 Pe nimb de foc, arzând a lor trăire

se-ntoarseră-n castelul de-altădat,

un trecător, și-a lui, azi, fericire,

pe care o iubise neîncetat!

Iubito numai nu veni din nou

Iubito numai nu veni din nou,

cu-același colț de rai strivit pe buze,

cărări adânci se-nșiră-n părul tău,

o toamnă-ți trage clopotul prin frunze!

Doar umbra ți-o mai simt foșnind adânc,

în patul fără urme de-nserare,

se stinge luna când spre cer eu plâng,

cerându-ți să te-ntorci cu disperare.

Mă răstignesc tăcerile din mine,

pustiu-și face zid la umbra mea,

eu scrijelesc cu coji de dor spre tine,

să pot găsi un ciob din urma ta.

Iubito numai nu veni din nou,

strângând la pieptu-ți lungi cărări sub soare,

eu te aștept la țărmul uitat de visul tău,

chiar dacă cerul tău se oglindește-n mare!

Primăvara unui gând

Când nu sunt eu,
timpul se ascunde
în clopotnița Universului
mânjindu-și obrajii
de însingurare și rece;
iarba-și urcă dorul
în chilia toamnei,
apa uită să-și mai
boteze pruncii în
cofițele cu asfințituri
hieratice,
florile îmi trimit scrisori
pe aripile fluturilor
în care iarna a
început să-și
împletească omătul,
streașina cerului și-a
ridicat ușor fruntea
și mi-a dat voie să
mă scutur din
primăvara gândului meu,
în care m-am ascuns
ca să văd, dacă doare.

Ţi-aş spune ceva…

ceva ce nu am mai spus niciodată;
dar s-a așezat zăpada
uitării peste inima ta
și fulgii nasc vremuri
în care soarele meu
nu-și va aprinde corola
din trupu-mi, vreodată!
Ți-aș spune ceva…
ceva despre care nu ai să știi niciodată;
ramurile înfloresc prunci
peste buzele lor îmbibate
de verde,
eu mă-nfrunzesc sub
obida ochilor tăi
nevrednici de mine
și tac, și tremur,
ca o mare care-și îneacă
pruncii în sine,
rupând barierele inimii
desculță și grea,
ca un vis rătăcit
printr-o dimineață
în care nu am mai apucat
să îți spun: ne vei pierde!

Răbdarea

Înveleam răbdarea în verde
trăgând prin urechile
vântului, firul acela
minuscul de roșu
cu care îmi acopeream
răspântiile sufletului,
cosându-i temnițele
ruginite de naivitate,
așteptând să mă
cuprindă o vară
cu buzele-i de catifea,
și să mă arunce în nisipul
plăcerilor tale de vinil,
doar pentru a-ți spune
că sângele meu
s-a făcut floare,
în liniștea ta de oase
și timp etern.
 

Ce freamăt neînțeles…

Ce freamăt neînțeles

scobește lutu-n pântec
ecouri de paradă
se răzvrătesc hazlii
când vuietul durerii
și-a-nfipt tristețea-n cântec
spălând de roșu rana
făcută-n ochi-ți vii!