Poezii de Doina Mirela Neagu

sunt iubita lui max blecher.
așa l-am cunoscut
pe cel care fuma dintr-o japonie
toate păsările sângelui odată:
rezemat el de lutul mineralizat,
care-i crescuse ca o femeie
sub coaste,
rezemată eu de liniștea
moale și albă,
ca de un cer retrovers,

privim de-atunci,
înfloriți, aceeași limbă
cum aripa din gâtul ei
"imploră o soluție".
uite-mă mirosul său! uite-mă!
cine se apropie de el
vede cu brațele mele
vitrina alegorică:
cireșii au mici muguri de zăpadă pe sâni,
o puritate
aproape insuportabilă
ne condamnă la moarte.
în aceeași idiogramă,
suntem citiți împreună.

**********************
departelui meu
cu demult drag,
lui Max B
În dimineața aceea, aerul era atât de subțire şi obiectele - atât de înalte, concentrice țări de apă, triste întinderi de cuvinte arhaice; din ele, mâini ale iubirii mai puneau câte un far la capătul lor pentru cei plecați de la moarte.
Mi-ai spus că vasele se-ntorc în corset şi țărmul va fremăta ca o femeie îndrăgostită.
dincolo de miraj
cel plecat vede.
În dimineața asta, aerul a prins o coajă de plumb sub care, cu greutate, se vindecă golul obiectelor din jur.
poemul meu se întoarce
atât de subțire vas
dincolo de miraj.

*************************
neadormire
mi-am aranjat gulerul și am intrat în atelier în poezie în deltă în iarba grâului în fiara ei nedomesticită, ce neadormire una se înserează dintre streșini iar fericirile nu mai au aceleași răspunsuri.
dormi, copile
ochii tăi cântă
dintotdeauna
aud sunetul pe buzele mele mi se sparge de inimă, ce neadormire te aduce la acest sanatoriu al cuvintelor cad la picioarele tale pe atunci nenăscutele.
dormi, copile
ochii tăi cântă
din trunchiul meu
printr-o piele de înger trec și brațele îmi rămân prinse ca un astru ceresc din trup îmi crește o femeie își aranjează gulerul intră in atelier în poezie în deltă în iarba grâului,
ce neadormire, copil!

****************************
există un loc
în care
cuvintele nu sunt cuvinte
sunetele lor încărunțite țin la piept
o grădiniță de sfinți
cu tălpi dintr-un lut dulce
și miros de tăcere.
îmi spunea bunica
despre acel loc
într-un fel în care eu
auzeam și nu auzeam
vedeam și nu vedeam
pământul dulce
de pe buzele ei.

***************
am o stare de golf de margine a
unui adânc sferic,
de somn al ierbii în rotula pietrei
și
nu-mi explic buzele gerului
pe inima mea culoarea ce cade
la tăierea nopții într-o albă răcoare.

*************************
tentație

"scrie dintr-un corp rarefiat" -
îmi strigă taina cu o sete deasă ca iarba
prin încheieturi.
de trei ori scriu în afara strivirii
oase aruncate într-o geometrie
luată de suflet.
scriu repede pe
un prezent ca și cum
ar trece un cuirasat
pe o apă nesfârșită.

****************************
o dobroge albastră curge
înalt prin țesutul meu
spre steaua polară.
acum văd ținutul ascuns, o catifea
abia mă atinge
cu sufletul.

*********************************
Simplitate
într-un prăpăd de var și înserare
o realitate sinceră
încheiată până la gât
îmi cere voie
să plâng,
fără să știe măcar
câtă visare pot
din ochi
să-ii curg.

*************************************
cubic
și fântânile toate și-au ascuns cănile
în rănile
din care argintul curge pe sticlă;
dincolo și dincoace trecem însetați
cele cinci praguri de oase.
să căutăm cănile,
să umplem ulcelele cu argintul
din rănile noastre!
să împletim fântânile peste
cele cinci praguri de oase
și să le prindem cubic
de inimi
cu o agrafă.
*************************************
poetul,
într-ale sale adoarme pe dinafară
și lucrurile-i din jur devin solstițiu.
se-mprimăvărează
cu fiecare clipă în care se adâncește
pe dinăuntru
atât cât să cuprindă,
de fiecare dată,
gestul tandru al literei.
pe-aici a căzut o ultimă ninsoare,
a fost jertfit soarele,
toți mănâncă din același trup
păsări albe,
păsări negre
salvează sfinți, coroane și îngeri,
noroiul ca mierea se face alb
totul se dezbracă la nesfârșit
până la sânge.
ceva anume îi va rămâne mereu de negăsit
poetului,
de necuprins
și de luat pe nepregătite.

********************************
Poesia - arhanghel
arhanghelul meu, căzut într-un arhanghel
printre vitralii, manșoane, roți,
cadrane,
te cuprind-n-albă-mbrățișare
străzile-corvezile.
unele - peste - altele
clopotele lor din felinare
te ung cu lupii iernii,
pe când,
în nesfârșitul arhanghel,
se construiește simfonic,
arhanghelul meu,
o moarte albă, tămăduitoare.

*********************
În seara asta,
la capătul lumii stă ploaia.
pe streșini o pasăre destrămată
mă uită cu apă.
merg pe o boltă întoarsă și țărâna ei
are un gust alb
de tăcere în straturi
de unde cred că îngerii
s-au țesut între ei
***************************
. Dualitate
. nu am aerul meu când scriu.
exersez lenta descompunere
a îngerului de zăpadă,
în trecere-i lăsată
urma flămândă
și polifonică
a leului - pasăre.
zice-se că în vremea noastră
poetul ăsta
moare și trăiește
în aceeași armonie funestă.
că își stă de veghe
și se cară pe umeri
la groapă.
nimeni nu-i aprinde poemul.
poate
urma leului - pasăre
care trece
peste lenta descompunere
a îngerului de zăpadă.