Poezii de Emanuel Patrascioiu

ţipătul unui şarpe

adevărat vă spun vouă
fiecare suflet e un deşert unde pietrele nu se transformă în pâini
totul se ucide pe sine
,,iad la iad cu bucurie” îngâna focul de nisip
iar vulturii construiau templul în continuare
toate întrebările au numele meu
îmi va lua trei zile să întind luna peste îngeri
şi să fac din păcat alaiul suprem
sunt mai bătrân decât pergamentul care mă povesteşte

sunt partea din voi care tace doar la ţipătul unui şarpe
 

***

eram poeţi amândoi
nu aveam bani să ne plătim facturile
ţigările
chiria
lumea era a noastră
aveam câte o slujbă în fiecare zi
mă aveai în fiecare noapte
trăiam
visam
dormeam rar când eram unul în preajma celuilalt
vieţile noastre erau trecute la caiet
doar visele somnau libere
pe o bancă
 

îţi scriu

bucăţi din suflet
cu acelaşi lut sângeriu de culoarea iubirii
povestea pe care nici măcar zeii nu au îndrăznit
să şi-o închipuie
construim linia orizontului peste muritori
şi închipuim un astru luminos între stelele centaurilor .
timpul ne îngrămădea sărutările în aceeaşi iubire
te făceam dragoste nopţi la rând

**
când zidurile nu vor mai avea pumni care să bată
să ştii atunci că inima mea îţi va atinge urechea
vei fi existat în cerul meu precum o piatră filozofală
în negrul corbilor voi grava primul sărut
au fost primii noştri delfini
datorită lor ne-am văzut adâncurile
vreau să îţi beau durerea
să o transform într-un cheag de sânge în mine
să găsesc surâsul tău la capătul pământului
şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu.
până şi otrava din mine e un leac

***
priveşte luna înceţoşată
cum îşi cere dreptul la o gheară în suflet
nu îi poţi adormi lupii cu ecoul plânsului

parcă

eram cu tine în vacanţa aceea
pe care până şi sfinţii au trecut-o în calendar
totul era senin şi plăcut ca somnul cerului
ne-am promis unul altuia că nu vom lăcrima la zãrirea vreunei corăbii

marea se mişca iarăşi greoi
m-am încăpăţânat să-ţi beau sarea de pe obraji şi să
ard toţi coralii de pe spatele musonului
era momentul ca ziua să facă pact cu noaptea
ca gesturile să plutească peste cranii făcând din ele
flori de colţ

nicio coasă nu va putea ajunge la ele
niciun ţap nu îmi va ispăşi durerea
voi spăla munţii cu parfumul tău
voi stoarce noroiul de pe burţile viperelor
voi călca în adâncul lumii subpământene cu tine

nu eram claustrofob, vâsleam la o galeră care ne îndrepta spre răsărit

smerenie

răsună corul iadului în mine precum carul mare în ochii unei curve
sunt pregătit pentru ceea ce mă va ucide
tocmai asta mă face puternic
nu am suficienţi obraji pentru a întoarce lumii
cealaltă parte a sufletului meu.
din greşeli învăţăm
totuşi nu am învăţat nimic de când s-a inventat spovedania

postul învaţă să greşească şi el
e greu să muncim la noi înşine
lenea pofteşte
calcă lumea în picioare

doar proprii demoni ne poartă în spinare 
 

crurifragium pentru înger de lumină

ai în palmă cuiele sufletelor vândute
vorbeşti lumii despre paradisul tău pierdut
trăieşti într-o Golgotă permanentã iar
întunericul îţi caută lumina pe cer
nu va trebui să cânte cocoşul de trei ori
pentru a te renega de-a pururi

e greu să fii oaie neagră atunci când mieii tac

îngerul de lumină va fi judecat
şi va purta scuipatul lumii într-un spin
strigătul lui de căinţă va bate
la uşa sfântului Petru

va fi răstignit cu capul în jos
şi va arde sub focul soarelui

săvârşitu-s-a

plastic

doi tineri se sărutau în parc
erau de faţă peturile şi coşurile de gunoi
ea îi prindea gâtu’-ntre genunchi
iar el rupea din ea ca dintr-un covrig
spre deliciul chiştoacelor de pe bancă
toţi priveau cu capu’-n jos
furnicile din colţul gurii

simptom al tinereţii

motto
"existenţa se împute de la cap atunci
când laşi speranţa în coadă de peşte"

astăzi un pensionar mi-a cedat locul pe scaun
conştient şi el că oboseala e un simptom al tinereţii
ne-am împrietenit precum două bastoane lângă un geam murdar

drumul - un chip de copil -
el, tot copil
faţa lui vărsa poveşti
construia lacrimi pe deget

nici urmă de noi în ceilalţi
nici urmă de noi în sângele altora

pictorul tău

noaptea îţi topeşte gheţarii pe nerăsuflate
nicio caleaşcă nu îi poate opri
ei sfâşie lupii cu urletul lor argintiu
ceaţa îi spală
eu însă
pictez în vise şi sânge

faldurile tale
rescriu iubirea în şoaptă
o redefinesc prin albul ce răsare din tine 

sufletul viermuieşte în dorinţă secundară

eşti scânteia care îmi devorează nopţile în timpul unei flori
chiar şi zorii se îmbrăţişează pe timp de şoaptă cu sânge
peste tot numai iubire lăsată
urme ale cicatricelor gâtuite
ochii, văzând forma singuratică a inimii
făcută ferfeniţă se prăpădesc
sub avioane prăbuşite

soarele a învăţat sanscrita de la frumuseţe
lumina era jos în holul cuţitului
tăia durerea de la bază: uşă trântită pe umăr

facem un suflet din lista asta udă şi plină de vieţi
am stat deoparte atâta vreme
rănile ne-au abuzat inconştienţa
glonţul era uşor de ţinut în piept
dansam precum morţii
în nepăsarea caruselelor
toată lumea vrea să mă ucidă
luciul meu va vieţui dincolo de coşciug
voi vinde foc celor care-mi incendiază limba
inutilul va rugini într-o inimă de copil crescut în rai

doamnelor şi domnilor
sunt din ce în ce mai politicos cu înşiruirile de carne
pierdute în numele bunei creşteri
 

tanka (în memoria lui Nichita Stãnescu)

în miez de ziuã
Anica pomenitã -
zburând porumbei
în odaia ei goalã
doar borcane rãmase

tanka

pierduți pe munte 
cãutând libertatea -
cumplitã iarna
oameni lãsati in urmã 
de propriile picioare

haiku

bunici sorcoviți -
scârțâitul zãpezii
în zi de gerar

haiku

cântecul mierlei - 
amintiri langã foc în
noaptea de varã

tanka

rãsãritul blând 
din culoarea lacului
și umerii goi -
cu noul sãu legãmânt 
amintea revederea

tanka

nopți cu ritual 
în mijloc de crâng 
balta vrãjitoarelor -
vãpãi mistuitoare 
și doar un țipăt smintit

haiku

glasul lupilor -
doar nopțile polare
prin pãduri de fag

senryu

tortul miresei
sosit printre urale -
sindrofie-n zori