Poezii de Elisabeta Isanos

Era pe vremuri ca o catedrală,
cu sine însăşi pururea egală,
nedrept faţă de alţii de frumoasă!
Bătrână pleacă şi cu mâna goală,
în rochie, deşi e-acuşi Crăciunul,
şi în pantofi subţiri pe-un ger ca tunul,
fără palton, cu capul gol se duce
spre-un loc de unde nu s-a-ntors nici unul.
E-atât de iarnă şi de rece vântul,
gropari grăbiţi, de marmură pământul,

n-au mântuit... Şi n-a-ncăput-o groapa
aşa cum vie n-o-ncăpuse gândul.
Pe cât a fost de-naltă şi zeiască,
din ea pădure-ar trebui să crească,
nedrept de mândră, veşnică pădure...
Şi vor iubi-o fără s-o cunoască.

(Înmormântare iarna)


                *

Te culci om liber şi te scoli legat,
ai adormit într-un minut de pace,
în timpul nopţii, iar război se face,
și te trezeşti de oşti înconjurat.
Te culci sperând în zorile opace,
și te trezeşti la ziuă disperat,
adormi pe-obraz de altul mângâiat,
și singur eşti când pulsul nopţii tace.
Om tânăr te-ai culcat, te scoli bătrân,
te scoli cărunt, când te-ai culcat valid,
te culci – gând slobod, te trezeşti în ham...
Eu, din ce-am fost să fiu, cu ce rămân?
Ştiu că mai bine nu mă mai trezeam,
și totuşi ochii singuri se deschid.

(Te culci om liber...)


                       *

Parcă se cerne cerul pe pământ:
minunea asta îmi răpeşte timpul,
e ca o muncă până peste cap,
la care nici măcar nu-mi vine schimbul,
aproape că n-am vreme să respir,
n-am când să-mi trag o clipă răsuflarea,
nici nu mai am putere să mă mir,
în plus, aud că se va-ntoarce marea!
Aceste clipe sigur nu-s reale,
fiindcă nu poate fi adevărat
cum şedem noi pe iarba înflorită,
în mijlocul pământului spălat,
reale sunt doar celelalte zile,
teribil de reale şi de lungi,
şi serile acelea nesfârşite,
când vii mereu spre casă şi n-ajungi.
Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri,
din trupul pâinii ca din Rai muşcăm,
şi ce frumos ne-am îmbrăcat, ai zice
că ne-am gătit să ne înmormântăm.

(La iarbă verde)

                      
                            *

Spun vară, şi-i toamnă, spun frige, şi-i frig,
numesc răsărituri, şi ele apun,
spun zi, şi e noapte, spun plin, şi-i nimic,
cenuşă-i în clipa când flacără spun,
spun rouă, şi-mi cade pe deget arsură,
spun pace, şi lumea-i scăpată din frâu...
Mai bine mi-aş pune pecete pe gură,
când secetă iese din nume de râu.
Când noaptea se umple de nume de stele,
luminile nu mai sosesc după ele,
tu numai cu murmurul gurii rămâi...
Şi totuşi există şi-n asta câştiguri:
soseşte dezgheţul când murmuri doar friguri,
spui „iată sfârşitul...” Şi-i ziua dintâi.

(Cuvinte)

(din volumul POEME DIN OMBRIA,  eLiteratura 2016)


În lumea asta-i loc destul aiurea,
dar vârsta-n scaun stă cu mine-odată,
ca iarna împreună cu pădurea,
exact de-acelaşi aer rezemată.
Cu mâinile ieşind din ale mele
ar scutura polenul peste crini
şi ar greşi numărători de stele,
dar ea preferă zvâcnete de spini.
Există-n lume-atâta loc viran,
de ce cu mine lasă-aceleaşi urme?
Dac-ar păşi pe spume de ocean,
într-o zeiţă ar putea să scurme,
de ce-i cu mine în acelaşi scaun
răbdând durerea când încerc să-i daun,
de ce la mine-n sărăcie zace,
când siluind o scoică, mărgăritar s-ar face?

(Vârsta)