Poezii de Nicolae Valareanu Sarbu

Dimineţi cu privighetori

Cântu-i va fi de privighetoare...

mireasma dimineţilor luminii îi face inel,
soarele îşi varsă focul prin el.

În văzul său verdele îşi soarbe seva,
apele îşi caută fiecare cursul,

drumurile le urmăresc până-n câmpie unde se despart.

Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,
lasă-n pustiu nisipul şi vântul,
pune-n inimi macii fulgeraţi de somn
şi somnul va împlini vise în forme de păsări.

Aruncă cu bani-n fântâni şi izvorăşte norocul,
se naşte bucuria ideii care se întrupează,
zvonuri de cuvinte se desfac din iubire

şi plăcerea sărută carnea înflorită.

Piatra care se zideşte pe sine-n cântec
are dimineţi cu privighetori.

Nu spune nimic

Sub cutele minţii se ascunde norocul
nici nu trebuie cautat
se zămisleşte ca un izvor fermecat
unde nimeni nu bănuieşte ceva.

Nu spune nimic
de la naştere sunt învăţat să aştept
marea scânteie
ce aprinde focul viu al vieţii
cu amnarul dragostei.

Nu-ţi lăsa gândurile-n cuvinte
care nu desenează cerul
pe aripi.

Norocul nu se aşteaptă el vine
odată cu sufletul ce se înalţă
şi Dumnezeu îl scapă din palme
pe creştetul tău.

Cu răsuflarea tăiată

Nimic n-am lăsat pe dinafară
şi pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru,
întreaga fiinţă s-a umplut de linişte.

Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare,
în fiecare primăvară dorinţa învierii-l cuprinde,
sângele purtător de viaţă se crede,
pleacă şi vine în inima cosmosului viu
cu susur de izvor prin fântânile cărnii.
Sufletul meu cu respiraţie de ceas
îşi plimba limbile pe cadranul solar
până-n clipa supremă.

Cu răsuflarea tăiată
se oprişte în pulberea visătoare a nopţii
să se cunune cu o stea.

Risipă de lumină-n amiază

Lasă cuvintele să-ţi şoptească
ascultă cum îţi mângâie sunetele, auzul
în cântecul inimii.

Risipă de lumină-n amiază
în părul tău căzut şuvite pe umeri,
umbre se cern printre ramuri
cum prin oglindă imagini în fugă.

Îmi pune-n emoţii culori fragede,
dă zilei o frumuseţe căzută pe margini,
coapsele tale se lasă privite de-aproape
de cei ce visează rotunjimi de carne-n palme.
Negri de furie plopii cu trunchiuri subţiri
se-nclină şi fac semne ciudate din frunze,
respiră răcoarea odată cu tine
sprintenă căprioară pe malul râului
cu gleznele subţiri cu luciu metalic.

Rupe tăcerea,
înfăşoară-ţi tălpile în verdele crud
şi calcă apăsat prin ierburile ude.

Orfană de singurătate,
vino în nopţile mele albastre şi dulci
cu mireasma de apă curgătoare de munte
pe care urcă lostriţe argintii.

Muşcă din mine ca dintr-un măr crocant
cum o face şi timpul.

La nesfârşit

Prind timpul de frânghii
îl trag după mine,
nerecunoscător mă lasă în urmă,
să-mi pierd definitiv trupul
în pământ
dar nu-l slăbesc,
trimit sufletul în stele
unde are alt ritm de curgere
şi alunecăm în viitor împreună
la nesfârşit.

Îndoiala şi teama ucide vigoarea

Singurătatea
oarbă de orgolii şi plină de ifose
se-nchide între pereţii îngălbeniţi de uitare
şi nu se lasă ruptă din trupul stingher
ce nu are putere să se depăşească pe sine.

Singurătatea se întreţine şi regenerează ca şi rutina
cu propriile mijloace fără niciun efort,

numai îndoiala şi teama ucide vigoarea.

Sub stratul de pâclă se-ngraşă obişnuinţa,
pădurea respiră lumina cu vânat cu tot,
se urcă pe ţancuri caprele negre.

Semne de limpezire capătă cerul
şi razele de soare pătrund în adâncuri.

Se vor goli cupele singurătăţii,
orgoliile oarbe se vor topi în eter
şi tot ce începe naşte noi orizonturi

Mai uşor decât nisipul

Moarte, dacă eşti din cele sfinte,
nu-ţi înfige gheara strâmbă
în iubita care minte,
las-o să-şi ascundă taina
ce-i înceţoşează chipul
şi alunecă prin vreme
mai uşor decât nisipul.

Pune uitare pe durerea
ce-i macină trupul şi arde,
lasă-i în gânduri puterea
care-o duce mai departe,
alungă-i din gând amarul
care roade-n rădăcini,
lasă-i dragoste cu carul
pentru oamenii străini.

Soarbe-i de pe ochi privirea
ca un giulgiu ros de ceaţă
şi îmbrac-o în uimirea
soarelui de dimineaţă.

Moarte, dacă eşti din cele bune,
nu-ţi înfige gheara lungă
în iubiri cu pasiune,
lasă-le să se consume
cum e dat în timp norocul
să-l găsească pe oricine
pân’ s-o termina sorocul.

Şi de-o fi să fie moarte,
noi vom şti, tu eşti de vină
cin’ de viaţă ne desparte,
nu e pronia divină.

Surâsul într-o nevăzută trecere

Pe umărul alb iubito,
visul capătă formă de suflet
în care pătrunde inima mea sângerândă
cu tumultul ei neoprit de himere.
Surâsul într-o nevăzută trecere
îmi rupe tăcerea din trup
şi păşesc ca o umbră peste ape
cu zbuciumul mării sub piele.
Steaua mea la sânul tău înfloreşte
cu arome din constelaţii de flori
unde păsări poartă idei de zbor
pe fruntea cerului de faianţă.
Pe buzele tale desenate influent
cu o geometrie a culorii sălbatice
las amprenta unui sărut zglobiu
care pune-n fiecare apăsare
o limbă a cuvintelor pe cerul gurii
ce nu pot fi strivite între dinţi.

Tot mai înstrăinat

În spatele lui mulţi se întreabă şi caută
cum se poate pătrunde-n sâmbure,
sâmburele-l aşază-n pământul atins
cu palmele mângâietoare de povestitor.

Măsoară aşa ca pentru sine orizontul
şi gândeşte cum să dezmiede singurătatea
cu verdele crud care iese din lujeri.

Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins
este în pielea sa înflorit de nuferi
şi frigul de teama ninsorii cu fluturi
se lasă dus spre dealurile vălurite
de unde se surpă pe văi noaptea.

Dimineţile care se nasc fermecate
sunt oglinzi ale luminii din care curg
zilele cu arome de liliac mov.