Poezii de Emil Almășan

Cuvânt de bun venit

Bine-ai venit, prietene drag,
în liniştea mea, acasă!
Pășește senin peste prag,
orice grijă, afară, o lasă

Dacă ești singur, și-n noapte ți-e frig,
și drumul o rană ți-a fost,
cuvintele, prin care te strig,
îți vor fi adăpost

Dacă de foame ești chinuit,
vino la masă cu mine,
sufletul meu a-nflorit
și roade va da pentru tine

Dacă de drumuri ești ostenit,
inima mea se cuvine
pernă să-ţi fie, de somn liniștit,
și vise senine

Dacă ți-e sete, vino și bea,
în ochi am izvoare de rouă…
Din sfinte fântâni curge lacrima mea
şi cerul cu dragoste plouă

Ocrotească-te viaţa pe veci,
pacea alături să-ţi stea ,
c-ai găsit o clipă să treci
prin cuvântul si inima mea

Uită de teama ce te-a-nsoţit,
uită tăcerile grele,
binecuvântat să fii, c-ai venit
în casa cuvintelor mele

Cântec pentru Limba Română

Cât eram de sărac de n-ar fi fost
Limba Română să îmi dea adăpost…
Trupul meu, gândul meu, dar, mai ales,
sufletul meu, cel din stele cules,
s-ar fi pierdut cu totul uitate
de nu erau cuvintele Sale lăsate
deasupra mea a iertare
a iubire și binecuvântare
Doar dragostea Ei a știut cât de greu
am urcat cărările cerului meu
Prin cuvintele Ei, până la stele
au urcat toamna cântecele mele.
Am luat chipul frunzelor
când le-a venit vremea să moară,
și-am înțeles tăcerea cât poate să doară
când rătăcești pe pământ
departe de-al nașterii tale cuvânt
Primăvara, mi-a așternut peste pleoape
muguri de cântec, de soare și ape
Iernile m-a troienit cu iubire.
Cerurile ningeau albe cărți de citire
din care am prins a-nvăța
dorul ce bate, de-o viață, în inima mea
Când mi-e teamă sau când mi-e greu
Limba Română mă sfințește mereu,
mi-a dat chip, mi-a dat nume,
mi-a dat locul acesta pe lume,
și toate câte-mi sunt sub soare lăsate
sunt semnele dragostei Ei nemăsurate
prin care de la întâiul cuvânt rostit
m-a vegheat și m-a ocrotit,
și tot în dragostea Ei mă va ierta
când timpul din mine s-o înnopta
Cât eram de sărac de n-ar fi fost
Limba Română să îmi dea adăpost…
M-aș fi născut de-a dreptul uitare
sau tăcere mistuitoare
Aș fi fost trecătoare țărână
de nu-mi dădea suflet Limba Română

Mărturia acestui cuvânt

Acestui cuvânt, spre-a răsări,
i-e dat din țărână să moară,
tâmpla mea-i brazda în care-l sădi
lumina care-l pogoară

Acestui cuvânt, spre-a se rosti,
i-e dat din tăcere să moară,
sufletul meu îl ocroti,
ochii mei, spre cer, îl urcară

Acest cuvânt, spre-a se împlini,
trupul meu mi-l învață să moară,
ca-n locul bătăilor inimii
bătăile lui să răsară

Tâmpla și sângele și inima mea
întoarcă-se-vor în țărână…
Despre tot, mărturie să dea,
Cuvântul acesta va fi să rămână

Aș muri în brațele tale

Ești atât de senină,
că-n privirea mea
nicio lumină nu mai încape...
Mi-e plină de tine inima -
fie-i inima ta, veșnic, aproape

Ești atât de frumoasă,
că-n sufletul meu
altă liniște nu mai străbate...
Cuvintele-n care mă zidești mereu,
pururi să fie iertate

Ești atât de iubită,
încât
pe pământ ești singura cale...
Vieții îi mai cer doar atât:
să mor în brațele tale

Bocet de toamnă

Iară vii singură prin bocet de lemn,
toamnă de dor si de patimă….
Dinspre sufletul meu niciun semn...
Iartă - mă!

Esti numai părere de rău.
Tot ceru-i o lacrimă…
Să poț plânge în locul tău,
iartă- mă!

Una câte una, târzii ,
frunzele- n moarte se leagănă …
Că- n locul tău nu pot muri,
iartă - mă !

Calea inimii

Urmează-ți calea inimii! Aproape
e cerul tău înalt, urzit cu stele!
Doar lacrimi dac-ar fi s-aduni sub pleoape,
nu te opri: te reazămă pe ele!
Și fă-ți din ele aripi largi, de zbor!
Visează peste tot ce-i omenește!
Și nu uita că omu-i muritor
doar dacă să cuteze nu-ndrăznește!
Țintește-nalt! Oricât ar fi de greu
urcușul care ți se-așterne-n cale...
Din dragoste să-ți faci, senin, mereu,
și scut și lance-n drumurile tale!
Fă-ți pavăză din tot ce te-a-ncercat,
izbândă fă-ți din rana care doare!
Când pleci la drum, ești, pururea, vegheat
de adevăr, iubire și iertare!
Ridică-ți fruntea, chiar de simți în ea
tăcuta îndoială cum apasă...
Mergi drept, și niciodată nu uita
puterea ce ți-o dau cei dragi de-acasă!
Să porți în inimă iubirea lor
și lacrima ce le-a căzut pe prag!
Și nu uita că au sfințit cu dor
cărările care te poartă-n larg
Să nu te temi! În tine s-a-ntrupat
nădejdea celor care te așteaptă,
la fel de bun, de teafăr, de curat,
și binecuvântat de calea-ți dreaptă!
Și nu uita că, mai presus de toate,
ca să străbați, pe drumul lung și greu,
hotarele de plâns ce ți-au fost date,
ți-a fost alături Bunul Dumnezeu


Crez

(Fratelui meu de zi de naștere, Nistor Tănăsescu)

Înălțăm cuvintele măiastre,
le dăm suflet când vedem că tac;
șlefuite-n lacrimile noastre,
în lumini și aur se prefac

Și visăm spre zările albastre,
nu știm drumul către ce ne duce,
că deasupra inimilor noastre
cerurile se prefac în cruce

Să vedem, prin jarul ei fierbinte,
cât de grele-s truda și ispita
de-a ara cu sufletul cuvinte
între Eminescu și Nichita

Descântec
Dac-ai veni la mine, Moarte,
şi-ai sta cu mine doar o zi,
ai şti c-ai mers mult prea departe
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai vei-ntr-o dimineaţă
şi-n ochii mei te-ai oglindi,
te-ai îmbăta-ntr-un strop de viaţă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai veni la noi acasă
şi-o clipă numai ne-ai privi,
ai vrea să stai cu noi la masă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Cu pâine rumenă şi sare
sufletul ni s-ar primeni,
ţi s-ar aşterne la picioare
şi-n locul nostru ai muri

Duhovnicească

De teamă că te-oi pierde am început să beau
izvoare mari de rouă şi câmpuri de omăt;
în fiecare seară în suflet mi te iau
storc liniştea din stele şi tainic mă îmbăt

Sunt ameţit de dorul cernut din Carul Mare,
din sărutarea lunii nu pot să mă trezesc,
pe cerul vieţii mele văd podgorii stelare
din care umplu crame de vin dumnezeiesc

Mi-e inima jăratec şi sufletul arsură,
îţi strâng în palme chipul ca pe-n pahar de vin,
şi-nfăşurat în noapte îl duc, plângând, spre gură
să-l fac icoana sfântă la care mă închin

Duhovnicească-i ora, dar încă suntem teferi
cât lacrimile lumii au dat din pârg în must;
şi-am să mă-mbăt la noapte de zbor şi de luceferi
să pot o clipă numai din taina ta să gust