Poezii de Claudia Bota

Îmi este dor de omul pe care-l iubesc

 

Străfulgerări de amintiri îmi dau năvală

Prin sentimente care vin cu atâta iuțeală,

Lumina-i sclipitoare în mintea prea loială,

Deși magia amorului apare a fi clipa ideală.

 

Îmi este dor de omul pe care-n tihnă îl iubesc,

Prin lacrimile labirintului durerea-mi hrănesc.

Deși trecutu-i umbra în care cu greu o întrezăresc.

Azi vreau din nou cu intesitate ca ieri să o retrăiesc.

 

Soarele n-apune în zbor sufletele ce călătoresc.

Deși depărtările ne despart, sufletul nu-l robesc.

Mă știi, mă vezi cu ochii minții și crezi tu oare?

Că durerea în inimă e desprinsă din a ei tipare!

 

Căci amintirile recad dintre sclipiri de stele

În pânza nopții cu drag am țesut al meu dor,

Lumini pe care azi eu nu le mai măsor,

Se duc la omul pentru care împletit-am visele mele.

 

În minte apar amintiri ce luminează,

Din a primăverii locuri ce se înaripează,

Gânduri topite pentru care eu tresar,

Iar fața mi se-nourează când dispar.

 

Tu, omul meu, pe care-l iubesc în primăveri!

Cu drag am colorat geamul neșters al inimii

Prin ochiul neîmblânzit al Luceafărului Dimineții

Aripile desprinse prin cântecul de dor amuțește.

 

Timp pentru timp

 

Rup pieptul de atâta iubire

Căci inima din mine se lasă,

Îndatorată doar pentru Tine.

Văd totul fiind o trecere de timp,

Un timp sortit din a inimii veșnicie,

O clipă din porția de nemurire.

Ce glas a lumii ce mă lasă!

Mă lasă însingurat și întristat,

În zidurile care-s reci și viața îți petreci,

În dansuri a unui așezământ neluminat,

Prin care forța din tine a pulsat.

 

 

Domnește pacea pe pământ...

 

Domnește pacea pe pământ,

Domnește liniștea în al meu gând

Și înmugurește salcia în primăveri uitate de vânt

În frenezia păcii pe pământ renasc în Înviere.

Printr-o simțire cu suflu nou și glas divin,

Într-o armonie unde totul e senin.

 

Ce-i cerul, ce-i pământul?

Ce-i glasul care din cer s-a pogorât?

Iar drepții din mormânt au renăscut!

Domnește pacea pe pământ,

Și-n liniștea din cerul sfânt mă-nalț la Cel  Preasfânt.

 

Iar tu, Iisus mi-ai ridicat și crucea mea de la păcat,

Și vreau sa fiu cu Tine-n cerul sfânt.

Domnește pacea în cerul lin, acolo este mult mai divin.

 

 

Mă leg

 

Mă leg în zbor de soarele tău înaripat

Mă leg de umbra ta, pe unde piciorul tău a călcat

Mă leg de amintirea existenței tale când nu m-ai abandonat.

Mă leg până dincolo de cuvânt,

Mă leg cu legături frânte de vânt,

Mă leg știind nu voi mai putea purta durerile plămădite-n în inima mea.

Mă leg cu sete de viață fără a regreta trecerea nestăvilită cu puterea ce mi-o vei da!

Mă leg cu speranța că timpul nu ne va urma.

Mă leg cu mâna de cer fără a te uita,

Mă leg fără a regreta!

 

 

Șarpele ucide rodul iubirii

 

Șarpele ucigător ucide rodul iubirii, mereu amăgind,

În veacul acesta lipsit de lumină cu sete căsăpind,

Frumusețea cea sădită și hrănită cu viața cea dătătoare de viață.

Luptând încă din leagănul prunciei asupra vlăstarului să fie robul robiei.

Până ce oasele lui calde și fragede le topește, încolăcindu-se pe grumazul copilului,

Ca nu cumva  să se ridice la lună, la luna plină și senină.

Oprindu-l să bea din Izvorul cu apa cea cristalină,

Omul tiran exploatând fragezimea copilului prin împilare,

Aducând prin valuri de războaie fără remușcare,

Pumnalul cel înfinge în inima pură fără îngrijorare.

Nu-i pasă că mâine va da socoteală!

 

 

Nopțile noastre

 

Și dacă nopțile noastre ne-au adâncit

Între cuvinte pline de iluzii și deziluzii,

Ecourile ce-n bezna grea topit-au anii,

Prin sentimente sădite-n suflet, cu viață plămădit.

 

E ca-n minte să te am de-a pururi fiică nenuntită,

Tu pururea prea fericită! 

Cuvântul fiindu-ți setea de a renaște din mișcătoarea ei plăcere,

În straturile primăverii se răspândește tantra de-o blândă adiere.

Lumina-ți prinde safirul în păru-ți straveziu,

Durerile dispar prin farmec în labirintul argintiu.

 

Nopțile noastre înaripate fiind vis de dor în culori,

Atingeri de soare în zile luminate ale unei dulci primăveri,

Purtându-ne pe aripi frânte de dor, pe căi neștiute,

Privim la frumuseți negrăite prin fuga gândurilor neîmblânzite.

 

Încălzeam cuvintele în palma ochiului trup,

Pâna la coapsa din văzduh

Și ne-mbrățișam până la rodul crud din amurg,

Unde  susurul apei răcorea oglindirea ochilor stea,

Fără a mai ține cont de limita mea.

 

Răscoleam sentimentele așa cum fugeau iepele,

În Pădurea Neagră, printre spinii de jar unde ielele,

Transformau dansul haotic din iubire în venin,

Până la sceptrul divin.

 

Cartea vieții

 

Dacă inima din tine acum bate,

Pentru cea mai minunată carte,

Învață prin a vieții încercări a străbate,

Doar crede si vei câștiga a ta dreptate!

 

Nu lăsa gândurile să te copleșească,

Nici ca visele să nu mai crească,

Nici durerea să te încolțească,

Nici ca zborul tău să se frângă,

Nici iubirea ta ca să se stingă!

 

Toate-n lume fi-vor bune,

dar nu-s toate de folos.

Caută, copile dragă,

Calea care duce la Hristos!

 

 

Dacă toate acestea fi-vor semănate,

Sufletul în tine va rodi iubire!

Cartea vieții plină de mărgăritare,

Prin Cuvânt adună întreaga omenire.

 

 

 

 

Dorul îmi picură pe buze

 

 

Și dacă dorul îmi picură pe buze,

O muribundă agonie se strecoară mută,

Tăcute-s zile pe trupu-mi răvășit

în nemiloasa luptă.

Pustiul pustiește-n suflet al meu dor,

Deși inima spre tine o cobor.

Și dacă gându-mi refuză că ai plecat îndurerat

Acum, ce aș mai putea face prin timpul neînduplecat?

Doar lacrima timpului aș preschimba-o în lumină,

Durere, de ce mă lași mult prea senină?

 

 

Dezlănțuie iubirea din inima mea

 

Te văd senin, venind în umbra unui unicorn,

Fantasme revărsate printre adâncimi de întuneric,

O rază se desprinde dintre tărâmuri ce aștern,

În oglindirea apelor, ochii tăi mari lucesc himeric,

O lume se revarsă, prin care multe inimi ferecate,

Găsesc din bezna vremii a Ta dreptate.

 

Iubirea dezlănțuie în inimă un somn de veacuri,

Din care izvorăsc perpetuu ape nepătate,

Lumini ce luminează înainte de a se adumbri

Plăpândul sufletul ferit de la moarte!

Mă leg cu inima de a Ta dreptate,

Și vreau pe Tine, mereu a te iubi!

 

Femeia în roșu

 

Pe strada amintirilor din lumina suavă, candidă a tăcerii,

Femeia în roșu docil și subtil viața mi-a intersectat.

Privind prin ocheanul de chihlimbar al porții dorului,

Am secătuit izvorul vibraților printr-un ritm cugetat.

Ritmul pașilor de tangou întrezărea simțul amorului.

Amor ce călăuzea frumusețile negrăite ale durerii,

Necuvântătoare, de viață dătătoare și îmbietoare.

Din adâncul apelor m-a privit prin oglinda inimii,

Cuprinzând în brațele calde dimensiunea stelei acelei vestale,

Plină de voluptate atingea frumusețea seminței stelare. 

Căldura din suflet înmugurea în primăvara iubirii,

O iubire mare sădită cu o sete nepieritoare.

Tinerețea iradia din suflet pentru suflet,

lumină pentru lumină,

Un răsărit de soare cu simțire ancestrală

ce  creează o căldură mare.

 

 

Dimineți matinale în umbra pașilor tăi

 

Mereu îmi este dor de umbra pașilor tăi,

Înodați printre paginile inimii îngălbenite,

Rămase deschise între semnele adunate,

Prin iernile grele, se dezlănțuie al sufletului văpăi.

 

E multă iubire și multă durere, concentrată pe umbra pașilor tăi,

Pași repezi, ce astâmpără setea din pădurile tropicale,

Etajate pe imense balansoare, din a inimii puncte cardinale,

Rupând suferințele dimineților matinale.

 

Printre nori aleargă strigătul mut al înfometaților dulăi,

Eu totuși mă apropii fără teamă de umbra pașilor tăi.

 

 

Trupul inimii mele

 

Trupul inimii mele răzvrătit de atâtea himere

Eliberând lacrima gândului prin care am învins,

Cetățile părăsite din vis.

Te-am găsit printre zâmbete oglindite-n artere,

Coloane dăltuite de lumini și de stele.

Înmugureau trandafirii inimii mele,

Iar iernile hibernale deveneau simfonii epocale,

Prin lumini ancestrale.

Tu mă cauți, eu te caut, în bezna lutului și a sărutului,

În glasul pământului așteptând freamătul vântului,

La izvorul cel viu al cuvântului. 

 

 

Somn tainic

 

Poporul meu își doarme greul somn,

De mii de ani păstrând un tainic semn,

Lăsat pentru noi și voi, pentru cei născuți,

Îndemnuri prin care de veți fi ajuns căzuți,

Prin rugă, din propria cenușă la viață renăscuți.

Lumină din lumină, prin propria lumină,

Croiește-ți drum spre o viață mai senină!

O, tu pământ al Daciei! Ce ai cunoscut?

Acea glorie, a unui înger renăscut!

Te-ai ridicat ca vulturul în slavă,

Și n-ai lăsat durerea să te piardă.

Chiar dacă viața îți era tristă și amară,

Deși pe toți i-ai primit cu pâine și cu sare,

În paradisul tău preasfânt fără de ocară.

Chiar dacă timpul se așterne între umbre,

De unde să izvorască atâtea vise sumbre?

Și-ntindere de ape se lasă, pe suprafețe late,

Aducând din vremuri lumini de stele-nvălurate.

Noi nu ne temem de valuri și de ape-nvolburate,

Noi nu ne temem de prezentul care vine din trecut, 

Și ca stejarul stând de veacuri ca un scut,

În calea năvălirilor a celor mulți și osândiți,

Gândind că vor lua glia pentru a fi trecuți

În cărțile istorice, că ei ni-s tată și ni-s mamă,

Pentru a fi consemnați ca cei dintâi veniți și pomeniți.

Credeți că vom mai putea fi un întreg?

În lumea asta, în care toți și toate pier,

Dormind de veci, acel tainic somn stingher!

 

 

 

Mergi mai departe!

 

Pustiul inimii din tine îl vei afla într-o zi,

Când dorul s-a hrănit din seva minții unei nopți pustii.

Vei plânge rezemându-ți ochii între palme,

Pentru a vedea mai bine marea care ne desparte.

Și valurile îți vor străfulgera privirea, dar tu, nu te lăsa!

Mergi mai departe!

Chiar de durerea în clipa aceasta se împarte,

Prin atâtea cioburi rătăcite și-n inimă cuibărite,

ale unor chipuri risipite,

Pentru a nu cădea, iubite, mergi mai departe!

Topit de atâtea frânturi de viață prea bizare,

Rămâi statornic acelor simțăminte milenare.

E timpul totuși pentru a te elibera, de frica viscerală,

Ce a umbrit lumina de la poarta ta stelară.

 

E glasul care se aude-n noapte, deși sunt vuiete deșarte

Pământul clocotește printre lumii incerte

Știind că o singură amintire ne face să pășim spre țărâmuri,

Pline de iubire.

Deci, acuma e timpul, să mergi mai departe!

 

 

Ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Ioane, ridică-te, Ioane!

Și mergi cu tălpile iar pe pământ,

Căci ai nevoie de un mormânt.

 

O, cruce la căpătâi, unde să-i vezi plângând

Pentru a le aminti că ai legat un sfânt legământ.

Căci răii dintre cei răi ți-au bătut piroane în fală,

Și acum copiii lor, călăi fiind, au vândut a lor țară.

 

Ridică-te, Ioane, ridică-te, Ioane!

Și spune-le și învață-i despre țară.

 

 

 

Până când?

 

 

 

Trup învechit în sânge,

Istovit fiind în apăsare,

Sufletu-ți fidel din născare

Te ridici ca și-un rege.

 

Om căzut într-un ungher de istorie,

Culegându-ți fala ta pierdută-n glorie,

Devenit un rob al păcatului

Jucând piesa, tragedia veacului.

 

Până când, până când, vei sta în beznă?

Printre guri de lupi flămânzi ce-ți cer

Al tău suflet plămădit din lumina divină,

Și târându-te-n tină ai ales să fii stingher.

 

Până când în iarna  grea, inima îți vei purta?

Într-o lume care a umbrit lumina ta 

Tu zidit după Chipul și Asemănarea Sa

Nu te-ndepărta, căci osândă îți vei afla!

 

 

Am rămas

 

Am rămas un înger părăsit de dor,

La marginea unui pământ multicolor,

Am rămas un cântec în albastrul serii,

Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă,

Uluit de a ta frumusețe angelică neștirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis,

Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieții țintuit de al tău dor,

Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ținându-i piept,

Pentru a fi un om ce judecă curat și drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag,

Fie vreme bună sau rea, neclintit ca și un fag.

 

 

Ce te-a făcut, iubite?

 

Ce te-a făcut, iubite, de ai venit să-ți ceri  iertare?

Depărtarea, care rupe viața noastră dincolo de uitare,

Care ne târăște între neputința de a recunoaște,

Că iubirea e singurul lucru înălțător ce ne zidește.

Viața noastră, dincolo de zidurile care s-au ridicat

În bezna nopții și a fricii, fără a mai putea cerceta

Lumina, care e mai presus de noi, de omul cel însetat.

Fiindcă dorul tău se răspândește, fără ca tu să poți căuta.

Deși prin gândul treaz și cutezător eu mereu am vegheat, 

Să-ți fie bine, chiar dacă inima îmi era plină de suspine.

 

Viața te-a învățat, când mă cauți,

Să simți aceea putere care te petrece

La hotarul lumii ce nu mai trece,

Iar  această lume plină de-nțeles,

Să  devină o simfonie cu sens.

Sensul iubirii, ne ridică pe trepte,

Pe culmi, făcînd sufletul mult prea bun!

 

 

 

Până când

 

Până când durerea mă va-nălța privind în urmă căderea grea,

Până când vei grămădi cărbuni aprinși ce va topi inima mea,

Până când voi aștepta lumina care din durere mă va vindeca.

Până când să stau dincolo de orizont, care din întuneric mă va ridica,

Până când mâna Ta mă va purta pâna la plinătatea de a mă cerceta.

Pănă când vălul necunoașterii nu va tulbura Apa Vie care și-ntuneric va crea,

Înțelepciunea, pacea și iubirea fi-va ție steaua Betleemului din veșnicie. 

Pentru că numai Tu vei domnii în inima mea, în sufletul meu, Prunc întrupat,

Duhul de viață Făcător umbrind pe Fecioara Maria,Tu cu moartea pre moartea ai călcat, 

Și la viață de veci m-ai ridicat.

Iar mântuirea, Iisus al lumii Împarat, în dar, Tu mi-ai dat.

 

 

Fâlfâind aripile 

 

Printre luminile stravezii

ale neantului,

Ai  renăscut din moartea

cea de demult,

În boarea de vânt

 te-ai ridicat de la pământ.

Fâlfâind aripile neumbrite

a unei iubiri stăpânite,

De dorul pâmântului,

 în freamătul gândului, 

Cuvânt înaripat din înalt

prin  cer înstelat 

Renasc la lumină

unde-i iubirea divină.

 

 

 

Să-ți fie dor

 

Să-ți fie dor, ca vuietului de mare,

Cu jale acum, tu să privești în zare,

Să vezi cum fost-am o cruce ferecată,

Acum când fruntea-ți e plecată.

 

Să-ți fie dor de ceasul de-nceput,

Acum când crivățul hain a reînceput

Să-și ducă-n tolbă al ei dor și suspin,

Tu nu mai fă și puntea vieții un mare chin.

 

Căci dor îți va fi chiar de ești plecat,

Iar dacă norii grei ne-au depărtat 

Prin clipa ce atârnă acum ca un păcat,

Trezește-mă cu glasul tău neîncetat!

 

 

 

Dor nesecat

 

Te-am privit prin dorul ochiului meu luminat, 

Ale cearșafurilor îngălbenite și topite de sentimente seci,

Prin gândul neputinței mele, reținute m-am schimbat,

Am răsturnat valurile care mă purtau spre alte bărci. 

M-ai petrecut până dincolo de durerea rătăcirii,

Până la limita neștiută și neîmblânzită a decăderii.

Fiind un suflet dalmat, durerile toate mi Le-ai luat,

Dorul Tău mă pustiește mereu, prin cetăți neștiute,

Zborul ridicând praful de pe piatra, unde mi-ai săpat,

Cuvântul pe care Tu, în suflet mi L-ai încrustat! 

 

 

Noi ne-am rănit pe trepte de venin...

 

Noi ne-am rănit pe trepte de venin,

Cuvintele preschimbându-le-n pelin,

Și-am rupt iubirea ce ne era o pavăză,

Un stâlp s-a frânt acum în zbor de fum,

Iar lacrimile fără gând atârnă ca un

plumb.

Tu dulcea rază, clădită fără aceea

emfază.

Acuma glasul tău s-a rupt din trupul meu,

Și-am plâns topindu-mi seva, că nu mai

sunt eu.

Crescut din dor din pântecele maicii mele

M-am lepădat de bucuria ce m-a-nălțat

la stele.

 

 

 

 

 

 

Iubirea e un zbor înaripat 

 

Teluricul cântă prin dulcea atingere

Prin glasul care e o trecere a vremii,

Amurgul se lasă ca o vale a plângerii

La înseratul popas fără de înfrângere.  

 

Te-am privit prin geamul închis  

Iar lumina diamantie s-a prelins, 

 Dimineața când viața mi s-a rescris,

 Iubirea Ta nemărginită a-nvins.  

 

Am zâmbit senin și clar 

Când iubirea a venit ca un dar,

Te-am privit prin ape tulburi,

Preschimbând durerea din adâncuri.     

 

Iubirea e un zbor înaripat,

În care și moartea s-a crispat. 

Alungă-mi trupul plin de sete, 

Și dă-mi aripile prezente.   

 

Să ajung spre înaltul Tău mister

Vreau să nu mă topesc,

Te doresc aici lângă mine,

Ființă plină și divină.         

 

 

 

 

 

 

Glas amăgit de moarte  

 

Te-am căutat iubite printre morminte,

Fără de suflet erai în noaptea grea

Aievea, ca într-un vis, tot mai aievea...

Și te-am strigat, cu dorurile mele multe,

Precum sudorile ce-ți curg pe frunte.

Fără de lacrimi visele, acum îmi atârnau de moarte,

Cerească, dulce și pierdută întru iubire m-am arătat.

Dă-mi Doamne putere să mai iubesc, vedenia din noapte!

Călătoria aceasta fiind un zbor înaripat,

A unui glas amăgit de moarte

și de șoapte.

 

 

Călătorim

 

Călătorim aici, mereu...

Și traversăm adâncul defileu,

Nimic nu e în zadar,

Pe unde treci, arunci mereu un zar.

Tu vii, din lunga ta călătorie,

Apoi  dorești ca să trăim,

 secundele o veșnicie.

 

Cu inima prea plină de lumină,

Spre un țărm de viață senină.

Dă-mi mâna iubire, acum!

Vreau să dansăm și să uităm,

Durerile pământului să traversăm,

În noaptea asta, iubire să emanăm.

 

Vreau să privim corăbiile în larg,

Când luna ne zâmbește,  pe catarg.

Stăpână fiind în noaptea neumbrită

Pentru o ființă mult preaiubită.