Poezii de Emilia Amariei

Ofrandă

am ajuns la răscrucea aceea
m-am întrebat ce drum să aleg
am zăbovit
prea timp...prea gând

nu am ales
mi-am croit un drum și
am luat drept pedeapsă
truda veșnică în galeriile tainei

pe care moartea nu le știe totuși
înapoi-întuneric
înainte-Lumină
între ele-sudoarea frunții
picioare ostenite
inima
ofrandă clipei în care vrem să știm

Așa-mi vine câteodată

Așa-mi vine câteodată,
În șuvoaiele din ploi
Să mă scurg cu viața-mi toată,
Prin pământuri, înapoi.

Aș pleca și m-aș întoarce
Ca și apele să curg,
Până timpu-n mine-o toarce
Firul unui unui alt amurg,

Îmi vine să las pământul
Și în stele să mă-arunc
Tremurând când bate vântul
Printre frunzele de nuc.

Și m-as duce, tot m-aș duce
Până drumul s-o sfârși.
Mi-e că pașii m-or aduce
Înapoi, în zori de zi.

Așa-mi vine, tot îmi vine
Să mă duc, să nu mai vin.
Din furtunile haine
Să mă fac un cer senin.
 

Și la puterea doi să înflorim

Nu mai clipi în ochii mei într-una
Și nu-mi mai suspina în piept mereu,
Când inima îmi bate ca nebuna,
Nu te mai zbate-n ea, pribeagul meu.

Nu mă privi din stele nopți de-a rândul,
Să nu mă faci un tremur, ca de plop,
Dar pune luna cratimă pe rânduri,
Spre-a nu lăsa singurătății, loc.

Nu te mai duce drumului pădurii,
Pierdut în ea, te rog, să nu rămâi.
Dă-mi floarea ta, necunoscută lumii,
Să-mi fie-n miezul nopții căpătâi.

Nu mai șopti în zori cu liliacul
În violete raze strălucind.
Hai, lasă tot, s-a întristat cerdacul,
Căci pașii nu ți se aud venind.

Tăcerea ne strivește nemiloasă,
Sub talpa ei încet, încet murim,
Mi-e dor să fim iubiti la noi acasă
Și la puterea doi să înflorim 

Betoane

Aud și-n somn betoanele scrâșnind,
Privesc cu jale mâinile-mi zdrobite,
Pământul sub cazmale tremurând
Prin gropi adânci sau șanțuri nesfârșite,

Mi-i praful prin toți porii năvălit
Și greutatea pietrelor m-apasă,
Mă-nțeapă fier-betonul la privit
Și-mi bombăne baroasele prin casă,

Mi s-a umplut grădina de scaieți,
De holbură, de spini și pălămidă,
Mă sperie aceste dimineți
Și viața cu iluzia-i perfidă

Din care se aude iar și iar
Icnind, o betonieră ruginită
Și roaba ce se umple cu mortar,
Iar mintea-mi este tot mai obosită

De răcnetul tractoarelor din jur,
Al drujbelor ce, fără noimă, taie,
Avem numai betoane împrejur
Și-n loc de pace, multă hărmălaie…

 
Du-te, lună, și te-ascunde

Du-te, lună, și te-ascunde
După nori, pe nu știu unde,
După nori și după stele,
După lacrimile mele.

Stelelor, vă stingeți toate,
Să coboare neagra noapte
Și să-nvăluie pământul
Precum mi-a-nvăluit gândul.

Bolta cerului să fie
Întuneric și pustie,
O tăcere ca de piatră
Lumea-ntreagă s-o străbată,

Prin codru să nu se-auză
Niciun freamăt, nicio frunză,
Nici vreo pasăre târzie
Liniștea, să n-o sfâșie.

Taci tăcere ca de gheață,
Măcar până dimineață,
Stai în cuibul tău și ascultă
Și-ai s-auzi durere multă,

Strânge-o toată și-o adună
Și s-o duci pe după lună,
După stele, să străbată
Până-în ceruri, la-al meu Tată.

 
Bate vântul frunzele

Bate vântul frunzele
Și-mi leagănă visele,

Soarele până se stinge
Aripile mi le frânge.

Plouă ploaie-n părul meu
Să mă fac un heleșteu

Și-n oglinda apelor
Stingă-se lumea de dor.

Ieși, lună, de după nori
Ca să-ți dau ai mei fiori.

Să iau stelele de pe cer
S-arunc cu ele-n eter.

Doar mi-oi face cale bună
După nori și după lună,

După vânt și după stele,
După lacrimile mele...

Numai poemul vindecă

Am simțit durerile nașterii
fiecarui cuvânt
porii dilatati, tâmplele zvâcnind
boabe fierbinți de sudoare
vaiete

îmi recunosc poemele toate
prin sânge si jertfă
cuvintele lor sacrificate pe altare
tămâia care se înalță
vinul cel nou
azimele cinelor de taină
în lacrima smereniei luate
crucificarea
port urmele cuielor pe suflet
în ele degetul tomelic apasă
numai poemul
vindecă