Poezii de Eugen Pohontu

cusut cu fir de-ntuneric

ți-am privit tânguielile până la orizontul putrid
al gândului,
ți-am ascultat risipirea cu vorbele reci,
printre destine răscoapte, printre noi,
se vede o indulgență către verdele crud
irosit.

ne rebotezăm fricile
sacrificând.

simfonie în verde minor

uneori, doar cuvintele ne mai rămân,
o zi bună domnilor, ne mai găsim prin strigăt,
un țipăt acut ca o dezgolire,

eu iubesc,
îmi vopsesc părul în verde
și cred
că ne-au rămas destule păcate…


citadină

o linie de troleibuz, care trecea peste inima mea
– aici mi s-a oprit respiraţia!

mâna ca o șină și trupul traversă,
gravităm oricum în preajma propriilor corpuri
intersectate
de diverse ciudăţenii.





noaptea iubirilor carmine

în anii cu brume
vorbesc o altă limbă,
pierdut în albastrul
unei primăveri picurate
prin firida trupului tău.

în anii cu cețuri și fum risipit de ploi
picioarele lungi întinse peste măsură,
încep o altă noapte a iubirilor carmine,
ca o respirație,

ca o ninsoare înlăuntrul globului de sticlă,
o iubire cu ochi albi,
aroma unor nopți în destin de piatră.


nu dorm, doar visez

călător dintr-o sferă
într-una mai adâncă,
să apuc un suflet
dintr-un orfelinat al cuvintelor.

vitraliile ar rămâne oricum stinse,
iar îngerii
căzuți.


cred că mai am nevoie

să calc pe urmele celor veniți din vise,
mai sunt atâtea speranțe neperindate de diavoli,
ca niște grădini de fier forjat,
ca un câmp cu sperietori de ciori,

ca și când am ști.


hublou rece

alge albastre, dragoste lacustră,
iar noi, pierduți în vegetația trupului,

dar nu-i nimic, mările au sunet de orgă și tubă,
nimic nu-i interzis iubirilor, nimic nu-i putrid,
nimic nu-i potrivnic vântului,
nimic nu-i umbră în praful dintr-o sanda
de poet,

stăm bine,
primăverile-s sub iarnă.


iulie ploios

nu v-am cântat încă simfonia oaselor flaut
dintr-un timp vitregit de albastru,
și nici nu voi să rostuiesc sunetele!

dar nu-i poem mai frumos ca un dans cu roua
cuvântului iubit pe acul cornului de seară,
când culorile sunt vii

până la corb.


licuricii trăiesc extrem de puțin

erai un tigru imberb și cald
care crește odată cu ghearele,
în esențe rare.

unele supraviețuiesc digestiei
și se reîntorc în noi licărind,
apoi mor.


ultimul strigăt al lui Zamolxe

deasupra ușilor toate
trântite,
echilibristica asta
pe-un fir de ozon
cu mâna zidită de trupul inert.

ultimul strigăt al lui Zamolxe,
neomenească obsesie
ce-mi răscolește crezul,
o stare Iehova din durere
începuturi cu gust de fiere,

în arenă – elefanți, arlechini,
micuțe zburătoare la trapez

și voturi de blam,
ca o curgere neagră.





respirația unei scoici

prin frigul pământului, cenușa din visele tale
pregătind un alt joc de lună plină,
spre care trebuia să urc

la ceas de rodire, pe cale
de pădure fără copaci, desenând în lutul mort

cât timp ne-am dospit deziluziile.

târzii deja, de mâine

cu ce să te acopăr apă sfințită,
eu, groparul formelor indecise?
există trufie în așezarea frunzelor în pom
sau durerea mușcăturii ca o măsură a fricii?

n-avem nicicând răgazul unei respirații,
nu mai răsfirăm ființele în van
și nici căderea oamenilor în gol,
în mirosul nopții când păsările își iau mințile.

la ușă bate somnul adâncurilor
din toate diminețile neisprăvite
ca un cimitir curv.

trăiesc într-un timp elegiac defect

e-o simplă aroganță cu tălpile murdare
desprinsă parcă astăzi din boabe de piper,
mi-e timpul, necernutul, străin ca un oracol
ce-şi stăruie lumina pe luciul înnegrit,

târziul e devreme într-un pretins departe
când arii triviale din false simfonii
desăvârşesc canonul secundei de prisos.