Poezii de Marius Dumitrescu

Tăios albastru definitiv

când iubeşti cu dragostea
moartă de frică
e ca şi cum i-ai dărui
flămândului un măr otrăvit

nu ceri nimic de teamă
că ţi se va da
te încovoaie singurătatea
de câte priviri
străine îţi mângâie rănile

când iubeşti cu frica
tot mai adânc înfiptă
în creier
te-apucă frigul (tăios
albastru definitiv)
şi ajungi să visezi
că faci dragoste cum
ai face moarte de om

atunci depărtarea
este veninos de concretă
şi are gene de sârmă ghimpată



















Post scriptum

când poemul
îţi iese chiar bine
tocmai atunci te apucă
un dor nebun să plângi

o părere de aripă
îţi tresare muşchii
oasele nervii
iar poemul îţi spune
du-te şi prefă-te
că nu ai murit
smulgându-mă
din sângele tău

dar nu poţi să plângi
decât odată cu cerul

cam pe când tu şi cu el
veţi obosi unul de altul
o să se-ntunece






















Un fapt divers

şi-a omorât (scriu ziarele)
cu sânge rece singurătatea
când l-au găsit
era tot singur
dar mai liniştit

pricepuse în fine
că despre singurătatea lui
n-a ştiut aproape nimic
iar despre dragostea lor
cu mult mai puţin

n-a vrut să se apere
când l-au dus
în sala de judecată
atât doar a spus:
era noapte onorată instanţă
eram beat cum niciodată
n-am fost
şi nu mai ţin minte
decât că-ncepuse
fără milă să ningă






















Jurnal de campanie

am luptat îndârjit împotriva
unei tulburătoare absenţe
dar n-a fost chip de izbândă

îmi apăsa gingaş tâmplele
până la durere
îmi otrăvea sângele
cu flori albe de crin
frumoasă ea însăşi
ca pogorârea la iad

aşteptarea nu exista
însă eu aşteptam nu ştiu ce
în timp ce absenţa îşi vedea
tăcută de ale sale

şi mi-a tuns chilug aripile
m-a târât printre ruinele
fantasmelor mele

avea nevoie de un învins

















Imediatul trăit

zilnicărim şi noi
fiecare prin zilele sale
preţ de multe nefericiri

din când în când
ne trece pustiul
pe lângă tâmple
şi ne-aduce aminte
să nu intrăm
în sufletul nimănui
altfel decât desculţi

nu ştim ce vom face
dacă seara
care vine înceată
de toate ne va goli
dar zilnicărim înainte
taciturni
şi foarte cuminţi

vara e pe sfârşite




















Nu se porniseră

într-o zi nu i-a mai fost frică
s-a întâmplat fără chin
de parcă toată-ndoiala
şi toată primejdia
l-ar fi trădat

mureau lupii de foame
în hăţişul vânăt al clipelor
se lăsa ceaţa peste gândurile
care nu se porniseră

şi pentru că-n mintea lui
suna răguşit neclar
fără ecou
cântecul unui beţiv
începu să se roage
























A ploaie

nu-i uşor când eşti
de carne şi sânge
să fii doar o prezenţă
discretă puţin stângace
un fel de fotografie
umblătoare şi tristă

nu-i uşor nici să minţi
realitatea cu vise
când ştii că dreptatea ei
nu poate fi contrazisă

încă exist chiar dacă-i
târziu pentru asta
şi mai e şi a ploaie
exist fiindcă cineva drag
are nevoie de fotografia
chiar şi neclară  de privirea
ei tot mai sepia

cât despre carne
sânge şi restul
nu ele contează
nu ele



















Cineva mă priveşte

bătrânul mecanism
al insomniei
abia mai urneşte
pulsul ceasornicului
stropii de ploaie lovesc
geamul ca nişte unghii
fără degete

dă-i Doamne omului
cât nu poate să ducă
şi te va iubi
aşa mă rog aşteptând
să vină uitarea

din măruntaiele nopţii
cineva mă priveşte
somnul e scurt
cât o împuşcătură
şi brusc se crapă de ziuă

sufletul meu porneşte
iar peste câmp