Poezii de ‎Florina Emilia Pincotan

Tristeţi de Toamna

Prea mult venin
Îmi torni in cupă, Toamnă,!
Prea multă deznădejde,
Pustiu, pe prispa casei.
Prin cuiburile goale
Işi face loc furtuna;

In nopti innegurate,
De-acum, se-aşterne

Bruma.
Scrâşnesc, sub talpa tristă,
Broboane ingheţate,
Iar iarba ca smaraldul
E argintată, toată.
Şi plang
Pe drum, pustie,
Sub streaşina tacută,
Cu lacrime de sange,
A verii feerie.
 

Să nu mă cauţi 

Să nu mă cauţi
Printre frunzele uscate!
Sunt mugure
Ascuns pe ramul greu!
Astept un anotimp
Al visurilor mele,
O primavară-a sufletului meu.
Să nu mă cauţi
Prin nisipul mării!
Un val mi-a sters
Si ultimul sărut!
Cu talpa goală,
Printre scoici si perle,
O sa păşesc
Spre zorii altei lumi.
Să nu mă cauţi
Printre stele căzătoare!
Am sa rămân
Pe-un colţ de cer senin!
Langă Luceafărul
Din zorii de poveste;
S-astept o noua zi,
Un alt destin.
 

Mai lasă-mi 

Mai lasă-mi o clipă
Pierdutele drumuri!
Prin neguri si umbre
Sa caut paşii mei!
Prin frunzele toamnei,
Sub crengi despletite,
Păşesc somnambulă
Spre-un vast…nicaieri.
Haotice vânturi
Imi biciuie fata;
Lumina din ochi
E stinsă,…demult.
Prin geana răzleaţă,
Un picur de rouă
Se scurge pe-obraji,
Spre-un aspru pământ.
Sunt negrele gânduri
Şi iarna ce vine,
Păşind apăsat
Printre ruguri mocnind.
Sunt paşii târâţi
Printre morţi si ruine,
E zambet amar,
Şi-apoi…soare, pe cer.

Mă rog

Mă rog de zori
Să-mi fie veşnic strajă,
La geamul meu
S-apară, violeţi!
Cu ochi de cer,
Cu braţe de lumină,
Cu suflet cald
Şi lacrime de flori.
Mă rog de zori
Sa nu mă părăsească,
Şi când pe drum
Spre cer,
Am sa paşesc
Să-mi lumineze calea
Către astre!
La dreapta mea,
Să stea!
Să nu mă rătăcesc!

Şi dacă 

Şi dacă vantul
O să mă doară,
Vreodată,
O sa m-aplec
Printre ierburi
Şi flori;
Să-mi măngâie trupul,
Cu roua,
Şi-alint, sfântă-rază
Prin nori.
Iar dacă vântul,
Prea aspru,
Ma bate,
Cu trestia,
Printre ape,
M-aplec.
Sa fim ca o soră
Şi-un frate,
Loviţi, …
Nu căzuţi la pământ.

Din lacrima

Din lacrima grabită,
Inşir mărgăritare,
Scăldate in lumină,
Pictate cu azur.
Am pus in fir,
Iubire
Şi-aleasă gingăşie,
Iar palmele ce-nşiră
Sunt palme de om bun.
Am pus in stropii ploii,
Durerea si nelinişti;
Sa-mi curăţească
Gândul,
De nori şi vijelii.
Pământul să rodească
Curată armonie,
Copaci inalţi şi falnici
Cu frunţile in cer.
 

Sa nu mă-ntrebi

Sa nu mă-ntrebi
De vară!
E dusă pe coline,
Printre copacii tineri,
Şi florile târzii.
O ultimă chemare,
Apoi işi ia avântul,
Cu aripi de lumină
Să zboare peste zări.
Şi-a pregătit, in taină,
Bagheta-I fermecată;
Din voal, tesut de fluturi,
Un şal multicolor;
O sa-l imbrace-n grabă,
Aşa, ca şi o hoatâ,
Să părăsească valea
Şi câmpul plin de flori.
Ne lasă doar aroma
De vară fermecată,
De flori de tei,
Şi lacrimi
De perle,-n zori de zi.
Un zâmbet plin de soare,
Un zbor de vânt prin ramuri,
Un tril pe prispa casei
Şi-un cuib de rândunici.

Să nu uiţi 

Să nu uiţi nicio clipa,
Că vara se intoarce,
Cu-alai de maci
In holde,
Cu râuri de cleştar.
Cu aurul ce-l poartă
In spumă, valul mării,
Cu briza ce sărută
Nisipul secular.
Să nu uiţi nicio clipă
Că tineretea trece,
Dar nu se mai intoarce,
Ca orice anotimp.
Sărutul primăverii
Nu-ţi mai dezmiardă fruntea!
Iar ziua ce se duce
N-o mai gaseşti
Nicicând. 

 
Dă-mi gândul tău 

Dă-mi gândul tău,
Să imi fac leagăn
De visare!
Să-mi crească
Aripi albe-n loc
De mâini!
Pe norii violeţi,
Să-mi fie casa;
Pe-un colt de stea,
Nu aici, pe pământ.
Dă-mi lacrima-ţi
Din zori de primăvară,
Sa mă imbrace-n iarba
De smarald;
In zborul pescăruşului
Pribeag pe mare.
Sa fiu un far,
O velă la catarg!

Sa lacrime

Sa lacrime arcusul
Pe struna,-n seri
De toamna;
Cand frunzele tacute
Se-astern pe jos,
Plangand.
Cand vantul ravaseste
Prin via aurie,
Si holda cea bogata
E miriste, de-acum.
Sa lacrime, pustie,
Batrana armonica,
In serile de toamna
Cand vantul geme, trist,
Prin ramurile goale,
Ce si-au pierdut podoaba,
Pe-aleile pavate
Cu lacrimi de argint.