Mi-e tare drag
Mi-e tare drag de oamenii cuminţi, să ştii,
E dragul acela neîmpărtăşit,
ca nu cumva alţii să-l murdărească,
E dragul păstrat doar pentru cine
e dat ca să-l primească.
Şi dacă ne-am făcut frumoşi
e pentru c-am lăsat iubirea să iubească.
Aveţi voi, aşa…
Aveţi voi aşa, câteodată, nişte porniri,
să ne înrămaţi în icoane
pe care să nu le mai sărutaţi niciodată,
e poate o frică sau poate
o năvalnică pornire a tinereţii
de-a căuta mereu, de-a căuta,
de-a hoinări
prin alte inimi, alte vieţi,
să vă întinerească
atunci când veţi încărunţi.
Aveţi voi, aşa, câteodată, nişte iubiri de rezervă
pe care să le ascundeţi sub riduri şi sub lacrimi,
e poate o frică sau poate
o năvalnică bătaie a inimii
de-a strânge în braţe mereu, de-a mângâia
şi de-a păzi
în frunze, în păsări, în minte,
iubirile unice, primele iubiri.
Mim…
Am început să-ți sărut fruntea
rid cu rid într-o noapte-cunună,
trei rânduri şi unul întrerupt de pleoapă
şi apoi de sprânceană.
Întotdeauna mi-a fost teamă,
nu ştiu de ce,
că eternitatea leneşă
ar putea ameți mai tare ca o furtună.
Mim, fără zâmbetul tău
mi-e greu să-ți acopăr orice.
Dacă a venit iarna,
înseamnă că eşti la mine acasă,
că lemnul nu se lasă ars
de nu-i citeşte fiecare vreasc.
O fi glezna ta îngerească
ce te-a oprit a face încă un pas.
Un ceai, ba nu, o cafea
o să ne umple nopțile,
dar Mim, te implor,
fără zâmbetul tău
mi-e greu să-ți acopăr orice.
O să las neterminată această scrisoare
mai departe scrie tu
cu vânt, cu ploaie, cu ninsoare,
(O să te iert orice mi-ai zice
despre dragoste),
pentru ca pleoapa mea
să-ți poată acoperi sufletu’.
Mim, fără zâmbetul tău
mi-e greu să-ți acopăr orice.
Te-aş recunoaşte
Te-aş recunoaşte dintr-o mie,
Fără să te fi privit, fără să-ţi fi fost,
Îţi ştiu fereastra şi luna din chilie,
Şi palmele ţi le cunosc.
Te-aş recunoaşte orişiunde
Îmi e de-ajuns o frunză să-ţi trimit,
Aşa cum noaptea-n linişte pătrunde,
Mi te-aş găsi în braţe adormit.
Ţi-aş recunoaşte-oricând îmbrăţişarea
Şi umărul pe care-am plâns fără să ştii,
Atunci când vântul, cerul, stelele şi marea,
Erau ascunse în copilării.
În firul alb, în ridul de pe frunte,
În glezna ce îmi ştie mersul pe de rost,
Te-aş recunoaşte şi mi te-aş ascunde,
Fără să te fi privit, fără să-ţi fi fost.
Poemul păsării
De tine de fapt
s-a îndrăgostit o fată neştiutoare,
te-a găsit rănit în aripa unei păsări frumoase,
ce-şi târâia piciorul,
de până la măduva iubirii o roase.
De tine de fapt
se îndrăgostește şi apoi se moare,
atunci când o ademeneşti şi apoi o alungi,
în cuibul tău nu poți să stai decât flămând
şi tânăr, fără aripă întinsă către mare.
De tine de fapt nu se vorbește,
se tace, se prelinge poveste cu poveste,
cu tinere ursitoare
ce pedepsesc pe cine te iubeşte.
De tine de fapt s-a îndrăgostit o fată,
O pasăre de altădată.