Poezii de Ioana Ilie

Un Univers mai greu dispare
 
O stea se naşte,
O alta moare,
Un Univers mai greu dispare,
O lume vine, o alta trece,
O nebunie se tot petrece.
S-a petrecut de la început,
S-a tot ştiut, dar nu s-a vrut.

Un om se naşte,
Un altul moare,
Un Univers mai greu dispare!
Un om se duce, altul petrece,
În nebunie lumea se întrece.
 
 
 
N-am avut păpuşi şi jocuri
 
N-am avut păpuşi şi jocuri,
Cât am fost copil,
Am colindat însă locuri,
Chiar din luna lui april.
 
Lunca verde cea din vale,
Plină de brânduşi,
Toate ierburile sale,
Ele doar mi-au fost păpuşi.
 
Jocul umbrelor pe cer,
Pe care le-am privit,
Şi acum încă mai sper,
Că nu m-au părăsit.
 
De-acolo mi-a venit speranţa,
Acolo m-am uitat,
De-acolo şi credinţa,
Pe care am păstrat.
 
 
   
Şi din adâncuri sunt româncă
 
După mama mamei sunt ardeleancă,
După tatăl mamei sunt olteancă,
Iar după mama tatei sunt munteancă,
Şi din adâncuri sunt româncă.
 
Şi asta vreau să fiu,
Până ce mor, nu mă dezmint.
Din ce-am simţit şi-am scris,
Eu toate le gândesc precum le spun,
Sunt os din osul neamului străbun.
 
Şi-o altă viţă dacă aş fi,
Cu acelaşi simţ şi gânduri v-aş rosti,
Nicicând nu m-aş preface ca să plac,
Eu vă vorbesc şi atunci când tac.
 
 
Lumina
 
Pătrundă lumina în bezna nopţii,
Cu raza cea caldă îmblânzească sorţii,
Cei aprigi şi răi ce ne-au cuprins,
Dictaţi de unii chiar dinadins.
 
Ce au ştiinţă să scormonească,
Să ţeasă pânze, să ispitească.
Ce vrajbă şi ură au semănat,
Minciuna cea rea a întunecat.
 
Mintea din om, o ceaţă groasă,
Firea lui rea şi păcătoasă,
Doar cu dorinţă de răzbunare,
Omul cel rău fără chemare.
 
 
 
Timpul
 
Ce este timpul?
Ce este soarta?
Ce este viaţa?
Ce este moartea?
Mai este timp,
Mai este vreme?
Să ne iubim!
Pământul geme.
De-atâta ură,
De-atâta ceartă,
Răul ne fură,
Ce crudă soartă!
 
 
 
Poetul
 
 
A fi poet nu se compara cu nimic,
Eşti, sau nu eşti,
Eşti dat de Dumnezeu,
Sau dacă vrei poţi să devii,
Dar să nu spui nimic,
Din tot ce ai scris,
Poetul este conştiinţa unui neam!
Având o altfel de simţire.
Puţini au mai păstrat o conştiinţă vie,
Şi din păcate mulţi s-au dus în val.
 
 
O, ce să cred, tu adevăr sublim?
 
O, ce să cred, tu adevăr sublim?
Ce am crezut în frumuseţea ta,
O, ce să cred, lumină pururi blândă.
Că răul e deasupra ta?
Că Făt-Frumos, nicicând nu a învins?
Că Zâna bună, răpusă a fost şi ea?
O ce să cred acum, doar în minciună?
Care domneşte şi azi în lumea rea?
Te mai aştept lumină blândă!
Te mai aştept un adevăr sublim.
Eşti singurul ce îmi alină,
Și întristare şi suspin.
 
 
Viaţa
 
Viaţa este ca un teatru
Despărţită-n patru acte.
Fir subţire, scurt sau lung.
Viaţa despărţită-n patru.
Ani puţini, care n-ajung.
Să înţelegi rostul trăirii,
Să înţelegi drumul parcurs,
Să înţelegi rostul iubirii,
Viaţa nu e de ajuns.
Tot ai vrea să nu se rupă
Aţa, ce ţi-e măsurată,
Tot o luptă neântreruptă,
Ce folos de ţi-a fost dată?
Dacă suflet nu păstrezi,
Ce folos de viaţa toată?
 
 
O poartă către lume
 
Casa mea e un pătrat,
Din el, un colţ de stea am ridicat.
Și acoperiş mi-am pus la casă,
Iar alte două colţuri ferestre către cer,
Și cel din urmă colţ de stea, o poartă către lume,
S-o văd din casa mea.
 


 
Cum se născu' Universul ?
 
Cum se născu Universul?
Cine poate şti?
De la început dictară interesul,
Și adevăr n-om şti!
Găsite urme adânci,
Lăsate cu începutul,
Și scrierile-n stânci.
Dar, când vom ştii sfârşitul?
Ce s-a îngropat de veacuri,
Cu greu mai regăseşti,
Secate multe lacuri,
Și goluri mari, cereşti.
Unic este versul,
Ce-n timp a exprimat,
Cuprins în Universul,
Divinul a primat.
Neluat însă în seamă,
Decât în negre zile,
Și doar atunci cu teamă,
Și rugile umile.