De ce ?

Chiar dacă viaţa noastră , nu e o poezie,
şi fericirile nu vin cu atâta frenezie,
atât de simplu, pe cât aşternem rime pe hârtie,
iubirea noastră e un dar, nu-i doar o nebunie ?
Ştiam cumva că ai să pleci, atunci când ai venit
că nimic nu durează cât am vrea, pân' la sfârşit,
credeam în van că destinul nostru este diferit,

am crezut în unica iubire şi totuşi a murit.
Nu-s tristă acum, nu mă plâng şi nu regret,
dar mă întreb:- De ce a fost aşa perfect?
De ce ne-am întânlit şi ne-am iubit,
dacă în fina,l tot noi am suferit ...??

Doi

Acum tot de-a valma în capul meu, se zbat gânduri fără ecou...
Ai fost şi tu aici, eu ştiu, acum nu-i decât pustiu,
pe acest gri peron de gara, sarutandu-ne într-o seară
am cules dragostea, doi nebuni, plutind prin norii de fum ,
erau aburi , erau nori, erau primi ai iubirii, fiori!

Ce ar fi dacă...?

Tu şi eu, doi străini în ceaţă,
ne-am întânlit fugitiv în această viaţă
pe un gri şi dezolant peron pustiu,
ce tren aşteptăm chiar nu mai ştiu.
În mica gară de provincie, ce tare plouă,
era dimineaţă devreme nu trecuse de nouă
Gentil tu mi-ai întins umbrela ta
şi ploaia aceea ce nu mai contenea.
Aşteptând un tren ce nu mai vine,
aşa am avut ocazia să mă apropii de tine.
Dar această întârziere a trenului,
nouă ne schimbă vieţile în urmă lui.
Şansă de a ne vorbi, de a ne cunoaşte e în noi
iubirea întodeauna se împarte la doi!
Ea poate înflori când nu te aştepţi, chiar,
doar de noi depinde să nu înflorească înzadar!

-Întinde-mi mâna! prieten necunoscut şi  lasă ploaia să ne şteargă urmele..

Decepţie

Te-ai dus şi nu mai sunt a ta,
e linişte în inima mea,
nici în vis nu mai eşti al meu,
în inima ta, nu mai sunt eu...
Şi ceasul bate în zadar,
şi zilele din calendar
mereu dispar fără habar,
un vânt uşor, adie rar.
Pe unde am fost, n-om merge iar...
Din dor n-am mai păstrat deloc
din acea iubire că de foc,
s-a pierdut cenuşa toată'n drum.
S-a dus nu mai e, a rămas doar scrum.
De-am fost iubiţii zilelor de vară,
acum e doar o amintire rară.
De ce a murit dragostea mea?
De ce s-a stins iubirea ta
şi flacăra ce-n noi ardea
în văpăi mai ne încălzea??
Acum cum ne-am schimbat,
tu parcă te-ai mai înălţat,
eşti palid şi întunecat.
Nu mai zâmbeşti cum o făceai
din tot sufletul îmi surâdeai.
Ce goi şi ce străini suntem,
pe faţa mea nu-i nici-un semn
că tu ai însemnat cândva
marea iubire - viaţa mea!

GÂND

Cât îmi-e dor de acea dragoste pură şi curată,
mi-e atât de dor cum nu am crezut că-mi va mai fi vreodată.
Acolo, să nu mai fiu doar eu, unde am fost noi doi .
Cum de a murit iubirea noastră oare? Aprinde-o inapoi!
Acum gândul îmi alunecă uşor, spre tine,
mă las purtată-n vis şi iar îmi-e bine.
Cum te-aş cuprinde-n braţe, nu ştiu de mi -se cuvine!?
Te-aş mângâia uşor şi te-aş reţine
la pieptul meu, în viaţa mea
atâta tot şi inima mea te vrea!

Caii mei,

Cai albi sau negri, şi sălbatici ai viselor mele,
nechează liberi plutind lin, printre stele.
Din copite scapără, caii dorului năvalnic,
atraşi de potecile neştiute ale muntelui falnic.

Scuturând coamele sure se avântă prin văi,
în galop fără oprire să îi intânlească pe ai tăi.
Fugind fără şei, copite le sar printre pietre ascuţite,
prăpăstii intânlesc şi ciute bând apa, în lac oglindite.

Şi caii cei negri uneori însemnaţi cu stea în frunte,
la trap se îndeamnă mereu, herghelia gândurilor multe...
Mânjii năstruşnici ai zâmbetelor se avântă pe pajişte iară,
într-un joc tot săltând, bucurându-se iar de vară.

Şi murgul cel semeţ, el este spiritul meu,
paşte iarba înaltă a cunoaşterii, mereu!
Într-un tropot nebun, caii dorinţelor,
spre soare se înalţă ca şi Pegas în zbor!

Jurământ

Cât timp voi exista, cu toată fiinţa mea te voi iubi suprem!
Cum dincolo de viaţă, stelele vor arde în copacul etern.
Profund şi năvalnic ca şi a noastră măreaţă, albastră mare,
până la sfârşitul timpului, ea va rămâne doar un munte de sare.
Te voi iubi de-a pururi, cât planeta va fi atrasă spre soare,
până la final când va arde ca şi o cometă strălucitoare.
Te voi adora, dăruindu-ţi toate emoţiile mele seducătoare;
oferindu-ţi iubirea unică, îţi voi aşterne veşnicia la picioare!
Oricât de efemeri am fi, căci viaţă noastră este trecătoare,
Să facem ca această unică dragoste, să dureze, nepieritoare!