Poezii de Ionescu Gabriela Maria

26.)Porţi de rai

Porţi de rai avem în suflet,   
le deschidem tot mereu,   
pentru cei din jurul nostru,   
Să-i cuprindem când le-e greu.  
 
Aripi mari de îngeri,   
ne cuprind în încercări,   

ne ridică tot mai sus,  
când simţim că e prea greu.

Gânduri bune vin mereu,   
pentru oameni, pentru fire,   
inimi de prieteni bat,   
să trăim spre nemurire.  
 
Colţ de rai avem în suflet,   
sublim, bunătatea dăruită,   
tuturor fără de preget,   
lumea noastră, mântuită.

27.)Cuvinte despre mine

Drumul meu cel lung până la fericire  
e o parte a căii de urmat spre nemurire.  
Tot ce fac izvorăşte din adâncă iubire  
către oameni, Dumnezeu şi întreagă fire.  
 
Dorul de culoare, gingăşie şi frumos îmi dă viaţă,  
iubirea necondiţionată, să zbor lin mă învaţă,  
libertatea spiritului, tot spre cer mă înalţă,  
să trăiesc în armonie, plină de speranţa!  
 
În viaţa asta, deşi noi visam nemurirea,  
căutăm ce înţelesuri şi care ne e menirea,   
unii reuşesc prin credinţă, află ce e fericirea,  
ajutând mereu alţi oameni se află împlinirea!  
 
Mi-e inima arcuş ce vibrează la mândră primăvară,   
Toată renaşterea mă înverzeşte, mă înfioară,  
Toţi copacii înfloriţi mă fac să simt ca o vioara,   
Toate florile din lume cânta pe strunele mele iară...  
 
Şi-aş vrea uneori să mă întrec în zbor cu vântul,  
apele reci să le tulbur fără să ating pământul,   
să pătrund prin cotloane, prin odăi ca şi gândul...  
să le tulbur pacea, liniştea să împrăştii cuvântul.  
 
Căci mi-e spiritul mândru ca un cerb singuratic,   
Ce apă o bea din izvorul cel pur, aparent apatic,   
cutreieră pădurea de ciute , clam şi sălbatic,   
va învinge uşor la rut, adversarul tomnatic...  
 
Mi-e inima ciutura cu apă vie, limpede şi curată,   
mi-e dorul de noi, un număr impar pe o poartă,  
mi-e sufletul plin de iubirea ce nicând nu mă iartă.  
Să-mi ardă mocnit patima, precum cărbunii într-o vatră...


28.)Cade cortina

Ne mor actorii buni, ne mor şi cântăreţii,
la ceruri se înalţă toţi uitând asprimea vieţii,
Dar nu dispar îmbuibaţi-politicienii, ei hrăpăreţii!
Corupţii, patronii cu largi burdihane îşi înalta pereţii!
Hei Papaiani, drag Păcală, unde pleci?
La teatru nu mai vii, cu noi alături să petreci?
Acele clipe vii, frumoase nu le uităm în veci,
talentul tău de comic acum îl dai acum stelelor reci.
O Doamne îndurare, iartă-ne ale lumii grele păcate!
Nu vezi cum inima actorilor, prea tristă nu mai bate,
că timpul nu are răbdare şi cântul nu-l străbate,
şi cântăreţi ne mor discret în fiecare noapte .
La cer se înalţă toţi acum formând un cor de îngeri
Ne lasă în urmă doar adânc regretul şi-a ochilor plângeri!
Acum se sting cu toţii: actorii, muzicienii, dansatorii
Ei prea sensibile inimi ce nu apucă zorii...
Dispare încet, de tot umorul nostru sănătos,
Cum să mai rămână când totul e fără rost.
Dispare voia bună şi râsul din inima,
ne moare bucuria ce pe toţi ne animă!

29.)Tu omule

Ce ai făcut tu, astăzi doar pentru tine?
Ce ai făcut că să te simţi mai bine ??
Ce doruri ţi-ai astâmpărat şi lângă cine ?
Cum ai mai evoluat de astăzi către mâine ?
Cât este visul tău de înalt? Tu ştii ceva ?
Ce faci că să t-il împlineşti? Alături eşti de cineva?
Cu cine lupţi să izbândeşti? E însăşi viaţă ta!
Să nu renunţi când oboseşti!LUPTA NU TE LASA!

30.)Futuna

Unirea supremă, grandioasă a cerului cu pământul,   
ploaia ce se revarsă tumultoasă, o agită şi vântul,  
imaginea este grandioasă, şuvoaiele totul inundă,   
nourii întunecaţi ce se adună, atmosfera e sumbră.  
 
Intregul spectacol uneori terifiant e iluminat de fulgere,  
pentru o secundă lumina pătrunde în ascunse unghere.  
Supremă descătuşare de energie, acompaniată de tunete,  
neobişnuitele pocnete a pomilor loviţi de trăsnete.  
 
Când ultimul act s-a sfârşit şi ploaia ce teribilă s-a rărit,  
norii cei negri s-au disipat, cerul brusc s-a limpezit.  
Orgasmic curcubeul, arcul de splendide culori,  
proiectat pe tot cerul pe o perdea de vapori...