Poezii de Nicolae Nicoară - Horia

Ascunde-mi vârsta...

Să nu-mi spui niciodată,

prea târziu!

Ascunde-mi vârsta,

nu mai vreau s-o știu,

nici n-am știut

dacă mi-a fost vreodată

vârsta mea

de-aici,

adevărată!

Prin Munții mei,

acolo, în Apus,

aceste vorbe-adeseori

le-am spus

și Râului

și pietrei și pădurii

și vântului

din Dealul Curăturii

și dorului

ce nu mă mai încape,

ascunde-mi vârsta,

cum ascunzi sub pleoape

mereu rostită

din poemul meu,

aceeași Rugă

către

Dumnezeu...

Ascunde-mi vârsta,

vârsta mea

oricum

nu-i vârsta-n care locuiesc

acum...

 

Așteaptă-mă...

Închide ochii,

deschide-ți sufletul

și

așteaptă-mă!

Așa-mi spune ea-

Poezia,

în fiecare seară...

Știu că mă vrei,

până e devreme afară.

Simt doar aerul

cum

ne desparte.

Eu

îmi rostesc mai departe

rugăciunea

până la capătul

ei...

 

Atâta știu...

 

M-ai întrebat, de-acolo de-unde ești,

Ce o să scriu în noaptea asta oare,

Spre ziuă ce cuvinte-o să-mi citești?

Luminii nu i-am pus nicicând hotare,

 

De-atâtea ori ți-am spus și spun și-acum,

Hai, culcă-te, târziul stă la pândă,

Atâta știu, că sunt mereu pe drum,

Nu m-aștepta la cina ta flămândă

 

Când vine ea, găsească-mi-te-n vis,

Să-ți mângâie întreaga ta ființă,

Atâta știu, sunt gata pentru scris

Și sufletul mi-e plin de cuviință...

 

Atunci când scriu...

 

Nu știu cum sunt alții,

dar atunci când scriu

aerul mă arde,

parcă sunt mai viu

 

și un glas, același,

noaptea o destramă,

îi aud porunca-

să nu-ți fie teamă,

 

vrednic e cuvântul!

și lumina cântă,

sufletul mi-e gata,

gata pentru nuntă;

 

mi se umple trupul

de un sfânt fior

și mă simt ca apa

plânsă din izvor,

 

când pe lume setea

e tot mai înaltă

și, precum izvorul,

curgem laolaltă,

 

pe-amândoi ne cheamă

dorul dinspre mare,

cine să ne pună,

Doamne, stăvilare?

 

Azi e ziua dorului...

 

Motto:

Ce-ar fi lumea fără Dor,

Fântâna fără izvor,

Ce-ar fi răul fără bine,

Ce-aș fi eu de de tine?

 

Azi e ziua dorului din Dor,

Azi e ziua dorului din pâine,

Pâinea de pe masa tuturor,

Azi e ziua dorului de mâine...

 

Fără el drumețul n-are drum,

Fără el nici pasărea nu cântă,

Ce înalt e dorul meu de-acum

Din poemul care te-nveșmântă!

 

Și mereu se înalță tot mai sus,

Cum se înalță soarele și luna-,

Azi e Ziua Dorului mi-ai spus,

Pentru mine azi e întotdeauna...

 

Cade roua peste noi...

 

Somnul meu abia te încape,

Curcubeu rănit de ploi,

Dimineața e aproape,

Cade roua peste noi,

 

Cade roua, taci și-ascultă,

O să-ți vin în ajutor,

Știu că dragostea ți-e multă

Și ți-e greu de-atâta dor!

 

Gura de cuvinte-i arsă,

Sufletul mi-e plin de jar,

Zorile-n curând se varsă,

Lapte dulce din șiștar

 

Și lumina de sub pleoape

Curge-n versul meu șuvoi,

Dimineața e aproape,

Cade roua peste noi...

 

Când spun frumoasă...

 

Când spun „frumoasă”, știu că mă-nțelegi

Și nu te uiți mirată în oglindă,

Te văd prin rai, acolo cum culegi

Merele ce stau să se desprindă;

 

Când spun frumoasă, în cuvântul meu

Se face întotdeauna sărbătoare

Și dacă te iubesc și Dumnezeu

Știe păcatul iertător sub soare!

 

Noi ne-am plătit la vremea dată vina,

Cine ești tu, aici, între femei?

Când spun frumoasă-n ochii mei lumina

Aud cum se-nfioară-n sinea ei.

 

De-mi ești aproape, ori te știu departe,

Între noi e-același legământ,

Invidiile, toate, sunt deșarte

Și frumusețea-i una pe pământ.

 

Când spun „frumoasă”, știu că mă-nțelegi

Și nu te uiți mirată în oglindă,

Te văd prin rai, flămândă cum culegi

Merele ce stau să se aprindă...

 

Cântec de adormit gândul...

 

E noapte-afară și-i târziu,

Știu că mă-ntrebi-acum ce scriu,

Pe unde umblă gândul meu

Tot mai neliniștit mereu...

 

Pe unde umblă și mă spune

De mult nu mă mai pot opune,

Când zorile pe Munți se varsă,

El odihnit se întoarce acasă,

 

Dar niciodată singurel,

Cu poezia lângă el

Și amândoi ce dragi îmi sunt

Cum stau acolo în cuvânt!

 

Cântec din toamnă...

 

Toamna întotdeauna, doamnă,

La risipă ne îndeamnă,

Când stă mărul copt să cadă

Mereu dintre na și adă...

 

Nu îți mai aduci aminte

Cum ardeam între cuvinte

Toamna...izgoniți din rai

Ne-cuminte ce erai?

 

Toamna am venit pe lume

Și mi-au dat părinții nume,

Tu să-l porți cu drag la sân

Până când voi fi bătrân

 

Și să mi-l citești din carte

Când o fi să plec departe,

Unde nici eu n-o să știu

Și de-acolo o să-ți scriu

 

Nesfârșitele poeme,

Voi avea destulă vreme-

Toamna întotdeauna, doamnă,

La „risipă” ne îndeamnă...

 

Cântec pentru ochii tăi...

 

Minune cu suflet viu,

Ochii tăi ce dragi îmi sunt

Și mi-au fost de când mă știu

Călător pe-acest pământ!

 

Ochii tăi, ce râd în soare,

Ochii tăi ce plâng sub nori,

Când nu-i văd, cuvântul doare

Și tăcerea deseori...

 

În ei locuiesc anume

Astăzi și-n atâtea dăți,

Când mă simt rănit de lume

Și de alte răutăți,

 

Ei mă vindecă de toate,

Fericit e versul meu,

Ochi frumoși, fără păcate

Și-alduiți de Dumnezeu!

 

Călător fără merinde

Omule, ce vii și pleci,

Taina lor n-o poți cuprinde

Și așa rămâne-n veci...

 

Cântecul dorului...

Iarbă verde pe imaș

Duce-m-aș, tot duce-m-aș

Până dincolo de chin

Și înapoi să nu mai vin,

 

Nimenea să nu-mi audă

Gândurile cum asudă,

Sufletul cum plânge-n mine

Răstignit între ruine...

 

Duce-m-aș din tine, țară,

Niciun gând să nu mă doară,

Niciun gând, niciun cuvânt

Cum se duce pe pământ

 

Flămând puiul vântului

Fără drum în urma lui...

Duce-m-aș și m-aș tot duce

Până dincolo de cruce;

 

Frunză verde, dor de coasă,

Dar nu pot pleca de-acasă,

Țara mea cu ochii uzi

Tu pe limba ta m-auzi

 

Și oriunde mă voi duce

Nimenea nu mă traduce,

Alte limbi străine-n lume

Nu-i spun Dorului pe nume...