DATINĂ
La cumpăna stelelor,
Luna va fi aceeași,
fată morgană
la sosirea părinților mei!
O, și totul se va schimba
în cetate,
un ram al ramurii de tei!
APOTEOZE
În copilărie în răgazul rămas
dintre spațiile verzi ale șotroanelor
răstignite pe străzile Europei
căptușite cu piele de bivol
construiam stelare corăbii
mult mai sofisticate
și mai îndrăznețe ca cea a lui Noe.
Îmi umpleam buzunarele băiețești
în fiecare zi
cu cioburi pestrițe de stele
pândind ore în șir slăvile doar,
doar s-o ivi pe fața colțată a mării
oglinda cerului chihlimbariu
neatins de fulgere și furtună
să pot împinge universul
mai departe cu inima!
Acum,când încerc să trec
vârsta încărunțită a altui anotimp
alerg nădușind printre turnuri
căutând cu palmele închipuite apoteoze!...
SERENADĂ CU PARFUM DE VORONEȚ
L-am visat de-un veac pe Machiavelli
(un catâr cu dinți de lapte)
contemporan cu Bonaparte
priponindu-mi cerul verii
din grădina cu brocarturi,
de-au turbat de spaimă jderii,
clampa ușii și năierii
vinovați de spuza mării
din pricina nemișcării
melancolici plopii tineri
din ograda Sfintei Vineri
au ieșit grăbiți în stradă
încântați nevoie mare
c-au ieșit iar fără soț
ne-au cântat o serenadă
cu parfum de Voroneț!...
STÂND DE VORBĂ
DESPRE UNA SAU ALTA
Cu ochiul mărit a mirare
văd pe cer cum zboară Măiastra!
Lacrima mamei mă strigă
prin văzduh de acasă.
Eu însă zăbovesc, zăbovesc:
rătăcesc prin peșteri căptușite
cu nemaivăzute smaralde.
Stau de vorbă cu vântul, cu stelele,
cu rădăcinile, cu salamandrele
despre una sau alta,
despre așa și pe dincolo
despre câte și mai câte
până m-apucă zorile:
ciocârlia amețită de cântece!
Tiptil mă furișez pe urmele Ielelor
din tălpi și până-n creștet
numai mireasmă și numai descântece!
Mă gândesc tată la cuvintele tale înfiorându-mă
și pulsul îmi bate totuși normal
amiaza de-acum i-atât de înaltă și dulce
privesc universul cu ochii deschiși
și mi se face dor de Împăratul Neculce!
Vino tată să mai discutăm împreună
ce se întâmplă acolo, în univers,
la noi pe pământ!
Zău că-mi vine să cred că tu ai fi putut fi
cel mai cumsecade înțelept Herodot
purtând în spate toate grijile și speranțele lumii!
SINGURĂ
Tristă
și singură
numai
cu fulgerul
Lunii
strâns
într-un mănunchi;
la fereastră
vântul
se roagă
în genunchi!
O LIRĂ ÎMI RESPIRĂ SUFLETUL
O liră
îmi respiră
sufletul
și tu Heraclit
fericitule,
aprinzi torțe
din umerii mei
deasupra
lacom un nimb!
ÎMPOVĂRATĂ DE SINGURĂTATE
Sângele meu
dăruit migrației sevelor
prin văzduhul miresmelor,
împovărată de singurătate
exist pururea flacără,
purpură cutremurată
de căderea unei picături de aur
la ceasul
când ciocârliile
își primenesc sufletul
râvnit de roua grădinilor și pădurilor
de stejari și mesteceni!
IZBIND PĂMÂNTUL CU ARIPA
De ciudate vezuvii
de frunze
am fost bântuită.
Vechi colinde
s-au prelins
peste muchii de piatră
cu cerul deasupra
deschis:
convoi de albastre corăbii,
rămășițe de oase vulcanice.
O dâră de nori,
fulgerul izbind
pământul cu aripa!
FLACĂRĂ VINOVATĂ
Tăcerea cuvântului
meu vinovat
țipă și-acum
în univers
subjugând întunericul,
marmora, floarea,
sângele nostru
etern!
EU AUZEAM
Eu auzeam cum clocotea amurgul:
semnul de piatră vinovat
raza din chip
de-atâta îndrăzneală rugul
devenise otrava lutului înmiresmat!
Prea de tânără
mi-au albit tâmplele,
poezia: vifor neînfrânt!
REALITATEA CUVINTELOR
În fiecare zi tată când mă gândesc
la realitatea cuvintelor
îmi vine să te asemăn
cu un alt înțelept Herodot
purtând în spate toate grijile lumii,
toate căințele, toate speranțele și bucuriile.
Tinerețea mea tată a izbucnit,
descătușată aripă râvnind slăvile
de lângă Vârful cu Dor
aproape de triunghiul cocorilor!
-Prea de tânără te-ai înhăitat cu himerele,
îmi spuneai atingând cu degetul Calea Lactee
dinspre care mă vedeai alergând!
-N-ai să poți descoperi niciodată
inima Stelei Canope într-o gură de flaut doinind,
n-ai să poți, nu, n-ai să poți!
În urma Ta a început să suspine pădurea
vai,(ce miracol!) sub ochii noștri
în palmele călăului a înmugurit
dintr-o dată securea!