Poezii de Liliana FILIŞAN

niciodată duminică

dragostea este aidoma morţii
nu am privit-o niciodată în ochi ci întoarsă din oglinzile celuilalt
cu uimirea copilului ce îşi întâlnește prima dată chipul în reflexia apelor

merg prin viaţă cu ochii închişi
cu un înger pe umărul drept
pe umărul stâng desaga tot mai grea a iubirilor neduse până la capăt

m-am înstrăinat întotdeauna dinspre trup înspre suflet
cu teama că nici măcar sângele nu îmi mai aparţine
printre vestigiile tuturor prăbuşirilor în mine însămi
pe locul în care ar fi trebuit să rămâi
moartea îşi strânge genunchii la piept a înfrigurare

în fiecare copac din care m-am desprins a existat o arcă
trimisă de Dumnezeu pe ultimul ţărm
ultimul semn din visul lui Noe
în fiecare a şaptea zi
niciodată duminică

moartea ca o cerere în căsătorie

pleci la ora când dimineaţa se foieşte în aşternuturi
trăgându-şi lumina peste umeri
degetele tale orbesc înainte de ultimul gest

rămân de cealaltă parte a zilei
securea soarelui îmi judecă gleznele
de parcă ar mai fi ceva de judecat în istoria paşilor pierduţi

ultima noapte ghemuită între coapse ca un fetus avortat
chiureta spaimei îmi scobeşte pântecul până la semnul naşterii
timpul picură în roşu indecis printre bandaje

dacă te-ai fi întors ai fi înţeles că nu am putut decât să accept
moartea ca o cerere în căsătorie

pâine cu miros de tămâie şi sânge împietrit

sunt puţini cei care ştiu că inima mea e o pâine mare şi neagră
din care ciugulesc păsările cerului în fiecare dimineaţă
“păsările se întorc la cele asemenea lor şi adevărul la cei ce îl rostesc”
ceilalţi cred că e doar o casă în care se convieţuieşte într-o armonie perfectă
morţii cu morţii
viii cu greşelile mele şi iertate greşelile greşiților mei

între o absenţă şi altă absenţă cineva şterge toate semnele zilei de mâine
învăţ să trăiesc fără teama de margini
binecuvântare sau blestem în religia umbrelor totuna

“între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul
între vânzare şi cumpărare se strânge păcatul”
între gând şi cuvânt mintea care nu cunoaşte smerenia
între o lume şi cealaltă lume pâinea cu miros de tămâie şi sânge împietrit

Dumnezeul Dumnezeilor mei de femeie

am început să desenez moartea după chipul şi asemănarea mea
mai scundă cu o viaţă să o pot privi întotdeauna de sus

în cea de-a şaptea zi am plecat în prima călătorie iniţiatică
în rochia de mireasă pe care nu o purtasem niciodată
păream o fecioară de ceară trimisă la sacrificiu în altarul celor trei lumi
era linişte
frig
întuneric şi linişte
de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise

camera din capătul inimii în lumina plânsă a candelei
un bărbat şi o femeie făceau dragoste
m-am ghemuit în tăcere ca un fetus de piatră în pântecul pământului
în poziţie inversă naşterii

în patul bărbatului nu va fi niciodată un loc gol
pentru el Dumnezeu este trupul căruia se închină cu trupul
Dumnezeul Dumnezeilor tăi de femeie

un drum mai puţin şi o moarte în plus

iubiri descreştinate până la tălpi

eu nu am avut niciodată o viaţă
am trăit întotdeauna în vieţile altora
alunecam într-un somn mai adânc decât întunericul din ochii celui rămas
pe ochii mei în fiecare noapte cineva bătea scânduri
mă trezeam şi nu mai ştiam al cui este visul
a cui este crucea
priveam cum piereau cocoşii norocului când se crăpa de ziuă
şi nu înţelegeam cine este străina ce alerga să mă întâmpine

geamătul meu de dragoste atârnă la capătul ultimei nopţi de decembrie
precum cel mai înălţător psalm auzit vreodată la ora somnului
când minciuna vinde trupul femeii în paturi străine
ca negustorul grăbit ultimii brazi în ajunul târziu al Crăciunului

tăceam şi îmi ascundeam braţele învineţite de strânsoarea absenţei
în mânecile prea scurte ale zilei de după
îmi tatuam buzele cu plumbul greu al tăcerii
şi îmi tăinuiam disperarea
ca o mare care păstrează doar pentru sine sufletele ce i se încredinţează

mă prăbuşeam trăgând după mine cerul
fără să ştiu că îmi voi îngropa de viu Dumnezeul în această cădere
îţi strigam că mi-e frig
râdeai şi îmi spuneai
că morţii nu mai pot simţi frigul iubirilor descreştinate până la tălpi

oraşul de după apocalipsă

pe străzile oraşului forfoteşte o adunătură ciudată
oamenii vorbesc o limbă necunoscută în ţara Ierusalimului
priapi senili îşi răzbună virilitatea bolnăvicioasă
cutreierând pântecul bacantelor excitate de opium
ultima târfă a babilonului naşte prunci cu piatra în mână
“cu ea au curvit împăraţii pământului
şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei”

niciun bărbat nu a reuşit să desfacă blestemul care mă acoperă
chiar dacă m-a dezbrăcat până la semnul naşterii
şi m-a crucificat în numele sfintei treimi a păcatului

întru creştinarea în religia cărnii
mi-am tatuat trupul cu sângele tuturor bărbaţilor pe care i-am iubit
lăsând vulturii flămânzi să mă sfâşie
în fiecare bărbat o sălbăticiune adulmecă mirosul de carne tânără

pe podul care străbate oraşul de la naştere înspre moarte
Dumnezeu traversează legat cu sfori de marginile cerului
de teama prăbuşirii într-un destin de femeie

fie-ţi tăcerea uşoară femeie

ia-mi dragostea asta de pe umeri nu este a mea
nu îmbrac hainele purtate de femeile tale
prefer zdreanţa singurătăţii peticită cu vise pe coapse
pe umeri
pe sâni
de mâinile bărbaţilor care au vrut să o sfâşie pentru a le aparţine
ce minciună nimeni nu aparţine nimănui

femeia ca un ţipăt de extaz în iadul bărbatului
între coapsele ei cazane cu smoală fierbinte
clocotesc secvenţe din viitoarele vieţi placentare
în pântecul ei ţipătul naşterii loveşte pereţii de carne până la învineţire
şi totuşi nicio ieșire din blestemul (des)fiinţării

iubeşte-mă fără femeile care ţi-au adâncit golul dintre coaste
acolo mă pierzi cu fiecare întoarcere
ia-mi dragostea asta de pe umeri nu este a mea
lasă-mă să trec prin umbra Tatălui înspre Dragoste
îmblânzeşte-mi genunchii sălbăticiţi de absenţă şi iubeşte-mă

iubeşte-mă cu strigătul întors dinspre dragoste
iubeşte-mă chiar dacă tac

fie-ţi tăcerea ușoară femeie

geneză cu miros de scorţişoară

taci femeie
taci
nimeni să vadă cum ţi se chircesc degetele torcând firul aspru al aşteptării
pentru ca nicio dimineaţă să nu mai umble desculţă
rătăcind paradisul promis

nimeni să ştie că între coapsele tale începe ritualul îndumnezeirii bărbatului
cu un adagio molto e cantabile din simfonia păcatului

nimeni să ştie că în palmele tale au înflorit cuiele
şi pântecul tău va naşte un alt Dumnezeu
care va crea un alt Adam şi o altă Evă
le va dărui o grădină cu arbori de scorţişoară şi le va spune
“creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”
voi n-aţi avut viaţă
v-aţi vândut gropii de la primul ţipăt al naşterii

taci femeie
taci
nimeni să vadă cum nopţile tale mirese cu tălpi de scorţişoară
aleargă desculţe paradisul promis

nicio moarte nu m-a înduplecat vreodată să uit

am adormit lângă umbra ta
gândind că aşa nu voi mai simţi în carne tăişul îndepărtării

am visat că făceam dragoste cu umbra ta
cu disperarea că fiecare secundă mă poate azvârli într-o dimineaţă amnezică
în care nici lumina nu mă va recunoaşte
m-am trezit la jumătatea unei îmbrăţişări
niciun Dumnezeu
nicio coastă în plus
doar o tăcere în care nici măcar moartea nu se încumetă să pătrundă

speriată umbra mea îşi dezleagă sforile de pe glezne şi fuge

sufletul învineţit de greutatea cadavrelor cărate dintr-o biserică în alta
mâinile mai lungi cu o înstrăinare
bat la toate uşile închise îndurărilor
sinucigaşilor nu li se citeşte slujba de înmormântare

plâng
cum plânge grâul în pâinea mucegăită a săracului
cum pruncul flămând la sânul femeii secate de rod
cum îngerul în trupul închinat nesfintei treimi a păcatului
cui îi pasă

am ştiut că fiecărei zile
în care mi-am lăsat inima să alerge înaintea mea
ducându-şi sângele în pumni ca ofrandă unui zeu de carton
îi urmează o moarte

şi totuşi nicio moarte nu m-a înduplecat vreodată
să uit

infern îmbrăcat în ţipătul naşterii

îmi port vârsta pe umeri cu o nobleţe resemnată
sub pleoape somnul ca o eliberare condiţionată
din temniţa întunecată a nopţilor albe
de la o mână la cealaltă într-o îmbrăţişare sacrificială
umbra înşelându-mi amiezile

desculţă am alergat prin toate cerurile
m-am înălţat până la umărul dumnezeirii
cu fiecare înserare aşezată sub tălpi
un Dumnezeu prea orgolios pentru a recunoaşte
că nu şi-a iubit niciodată creaţia

nu voi pleca din viaţă uitată de viaţă
nu bătrâneţea îmi va legăna oasele
ci foşnetul surd al coapselor învăluite în atingerea bărbatului
cum umbletul vântului printre inflorescenţele virginale ale teiului
împrăştiind miresme înspăimântate

nu voi supravieţui morţii pentru a-mi plânge moartea
şi totuşi cineva îmi va rostui tăcerile în piatra de căpătâi
niciun sinucigaş nu se înalță în semnul crucii
rătăceşte infernul îmbrăcat în ţipătul naşterii sale