DIMINEAȚA NOCTURNILOR

O beție a durerii se resimte în oase amorțite
prelungire a unui timp nefiresc de sensibil,
după fiecare rază de soare aruncată neglijent
printr-un corp de sticla opacă.

Ahtiat după o nouă licoare,
se ridică lent, întinzându-și pielea lividă
peste nevoia de a doua zi, încremenită în stomac.

Toate dispar, rând pe rând, prin durerea surdă
a vieții din pâinea mucegăită,
rămășițe dintr-un sertar al uitării nebune.

Cu răgaz ne spălam şi noi de putreziciunea
ereditară
si o servim la începutul unei noi plăceri,
cu o poftă stropită din plin cu sudoare.

Sunt ani de când o mâncam aşa,
strânsă în colțuri cu igrasie şi vizitatori nepoftiți,
firimitură cu firimitură şi osteneală cu osteneală.

Păcate adunate de un ieri şi aruncate în
nepăsarea unei zile noi – oasele
vor plânge iar, flămânzite,
în noaptea osândită pe cearșafuri albe,
mototolită de insomnii ce mănâncă, în fapt,
măduva pâinii de mâine.

Poem (de conştiinţă)

Agățată de firul unui proces de conștiință
ca un păianjen pe nume Sine, pe tavanul dezolării,
lumini difuze se joacă în pupilele mărite şi
mă găsesc dezgolită.

Neputincioasă.
Realizez zădărnicianenumită – o luptă –
o conştiinţă care mă rumegă neîncetat, fără milă.
Oasele mele simt micșorarea acerbă.

Mai bine mă desprind să pot creşte.
Cui îi pasă că eu privesc tot cerul, nu doar un colț...când
stelele - o comunitate legală, un necuprins
tot crescând prin mine, seamănă cu o cameră a torturii?

 


Mâini nătânge,
ce vă doriți mai mult,
la ce speraţi?

Căldura, hrana lumii,
vă e de-ajuns?
Nu. Voi vreți să scrieți. Scrieți despre ce aveți –
împlinirea unui sâmbure în căușul vieţii. Respirați.

Culoare vie,lumina
vă pictează,tânăr, eternul suflet.
Scrieți!

Scrieţi mai bine...
din zbor cu aripi desenate pe hârtie.