Poezii de Liliana Ghiță Boian

hrană pentru fluturi

fragmentată în bucăți

tranșată ad literam

cu nervii răvășiți

prinși în cele patru puncte cardinale

cu pionezele realității

 

picioarele  ancorate în apusul iernii

mâinile aninate de vestul apocaliptic

trupul staționat în răsăritul disperării

și capul rătăcind în nordul tristeții

segmentată de neliniști

evadând din închisoarea iluziilor

răvășită permanent

fixată pe planșeta neșansei

 

și inima, inima mă veți întreba

inima, unde este?

            ei bine,

inima mea este suspendată undeva

deasupra cântecelor lumii

hrană pentru fluturi

 

vinovăție

da, doar eu sunt sigur vinovată
că visele se sparg de țărmul așteptării
de zidul unui strâmb destin
ce-mi seceră cu cornul lunii 
liniștea nopților de vară

da, doar eu sunt vinovată sigur
n-aștept clemență nici iubire nu aștept
urâți-mă cu toate catargele disprețului
de pe corabia vieții voastre banale
unde navigați buni, cinstiți și fără să greșiți

da, sunt singura vinovată de tot deșertul
ce-mi pustiește și sufletul și versul
blamați-mă cu tot ce-aveți în inimi
sau aruncați cu pietre-n mine
ca și cum n-ați ști cât doare

da, îmi este dor de-un albatros 
să îmi dea zborul înapoi

nopți de vară

 

vara toridă curge în noi
zile încărcate alb 
cu tenis de la Wimbledon
seri împleticindu-ne somnul 
în fotbal european
dimineți prelungite 
spre amiezi fierbinți

toropită iubirea
se dilată și ea
diluându-se până la uitare
în arșița verii

 

parfumul culorii violet

 

pași surprinși dansând

între două iubiri

pas de deux

sintagme însângerate

de rănile pasiunii

declarații ambalate

în staniolul strălucitor

al viitorului

petarde care distrug

armonia descriptivă

a poveștilor perfecte de dragoste

sentimentalism ieftin

fluturat pe tarabe second hand

fotografii de grup

pe rețele de socializare

parfumul freziilor violet

care plutește încă

în norii despărțirii

 

sagrada familia

 

catedrale ale sufletului

înălțate spre infinit

biserice ale iubirii neterminate

sau prăbușite în ele însele

fără coloane verticale

care să suțină

grandoarea gotică a sentimentelor

 

iubirea noastră...

un alt turn babel

o construcție neterminată

o  familia sagrada a iubirii

cu schele înălțate către cer

spre  o altă eternitate

 

ce vă pasă?

 

ce știți voi despre mine
mă vedeți fragilă, puternică sau obosită
suferind cu fiecare dimineață
în care mă trezesc singură în așternut
plângând în amiaza nostalgiei
umilindu-mă seara când amurgul 
cade pe pereții realității albastre

ofer dragoste și cerșesc iubire
a devenit un leit-motiv banal
pe rețelele interioare de socializare
cu mine însămi 
dar ce vă pasă vouă celor 
care vă ascundeți 
în spatele cuvintelor
cât de adâncă este jalea mea
și cum sângerez prin toți porii amintirilor
clamând un strop de toleranță

 

ce vă pasă vouă celor care doar judecați
dacă voi mai fi sau nu mâine?

 

zi de vară 2

 

orașul miroase a asfalt încins

a caniculă și a praf de pușcă imaginar

trotuarele își deformează platitudinea

sub rolele care-l străbat necontenit

de-a lungul și de-a latul trecerii

 

orașul miroase a iarmaroc

a țevi de eșapament și a gaze arse

asaltat periodic și irefutabil

de turația motoarelor vieții

în cursa diurnă către un mâine

delirant și nesigur

 

de dragoste

 

vreau să-mi vorbești de dragoste

numai de dragoste, iubitul meu

să-mi spui că sunt frumoasă

când merg pe stradă, când mă trezesc dimineața,

când pregătesc micul dejun, prânzul sau cina

sau când navigheze în lumi siderale

să-mi spui cât sunt de frumoasă

când mă ții în brațele serii

și lumea se răstoarnă în vise pierdute

ori regăsite pe esplanada timpului

vreau să-mi vorbești de dragoste, iubitul meu

atunci când ești departe

atunci când ești aproape,

numai de dragoste să-mi vorbești

eu de asta am nevoie

restul, orice

sunt doar magnifice banalități

 

astăzi vă urăsc bărbați

 

astăzi vă urăsc bărbați

pentru nopțile nedormite

și pentru diminețile de iarnă

trezite în așternuturile reci ale așteptării

pentru toate amantele știute și neștiute

pentru iubirile voastre ascunse

și vorbele frumoase rostite

ca niște minciuni necesare

pentru săruturile sfâșietoare

de pe coapsa timpului

vă urăsc pentru că aveți nevoie de noi

pentru că sunteți răul necesar existenței noastre

fiindcă ne striviți cu aparenta indiferență

în universul mic al mediului domestic

 

astăzi vă urăsc bărbați

pentru că este prima zi de septembrie

și că noi, femeile suntem așa de romantice

în această toamnă sfâșietor de tristă

discrete cu primăverile anilor noștri

pretențioase, pasionale și rafinate

atât de frumoase în singuratatea noastră cotidiană, vestale eterne iubindu-vă ca pe niște idoli

de care avem nevoie permanent

 

astăzi vă urăsc, iubindu-vă neîncetat, bărbați!

 

sunt o elegie

 

sunt ca o elegie

scursă pe pereții acestei nopți târzii

lipită ca un poster

pe asfaltul realității

 

umbrele se strecoară grăbite

pe bulevardele plouate

de melancolie insipidă

pași pierduți, iubiri zădărnicite

în cotidianul peisajului urban

 

strivită de povara infatuării contemporane

bolnavă  de dorința să fiu cu tine

îndurerată  de absență

 

o pădure tăiată

de securea neputinței

un sentiment, un ram stingher,

asta sunt, o elegie!

 

Ei, și?

 

sunt vulnerabilă prin dragoste

știu că am fost mereu

am aruncat în sus scânteile fericirii

tornade de artificii au strălucit în univers

constelațiile au râs și plâns cu mine laolaltă

mireasma pădurilor de cetini mi-au pătruns plămânii

și-am inspirat  iubirea cu toată vraja ei

 

am vrut să am alături lună plină luminând

cerul nopților violet ca o certitudine existențială

un felinar cu iz medieval care să lumineze

nostalgiile din nopțile de dor și așteptare

un pom căruia să-i mângâi tandru coaja aspră

și-un cer senin să-mi sprijin fruntea îngândurată

 

dar am pierdut un tren fugind prin gări pierdute

am rătăcit un gând în delirante vise

împleticindu-mă în hățișurile vieții

am sperat că voi atinge cu vârful degetelor

un colț de stea din cubul  de  cristal

al unui cneaz cu litere în traista-i ruptă...

 

ei, și?