Poezii de Mioara Anastasiu

Dulce prizonierat

Tu nu mai ai nici arme, nici cuvinte,

Ești prizonieră, ți s-a dat de știre

Mai mult decât orice închipuire

Condiții nu pui tu, deci ia aminte!

În luptă nu intrai de aveai minte,

Zadarnic privești jaful cu uimire,

Tu nu mai ai nici arme, nici cuvinte,

Ești prizonieră, ți s-a dat de știre.

 

Pe sânul tău stă mâna lui fierbinte,

În zale-i îmbrăcat, în strălucire

Un cavaler cu inimă fierbinte,

Sărmană inimă, de fericire

 

Tu nu mai ai nici arme, nici cuvinte.

 

Sigiliu

Dacă vrei poți să rămâi

Robul darurilor tale,

A plăcerilor mărunte,

A zăpezilor murdare

Ș-a măsurilor pierdute

Între timp,

Din nerăbdare…

 

Cu puțin din fiecare

Multele singurătăți

Se vor strânge din pereți

De odăi necunoscute

Și se vor așterne mute,

Ca o ceară, în peceți.

 

Remember

 

Îți mai aduci aminte Marine

Când ne scotea Chioru’ la tablă,

Oră de oră, un trimestru întreg,

Ca să nu ne lase corigenți?

 

Ieșeam din oficiu. De cum intra

 În clasă înțepeneau acarienii.

Ne măsura cu ochiul valid,

Abia apoi deschidea catalogul.

 

Duceam greul clasei, Marine!

Pe noi doi își vărsa focul,

Învățasem toate organele

Ca pe Tatăl nostru…

 

Parcă te văd și acum în pauză

Cum scriai cu creta pe tablă

În chenar:”Iau fete în gazdă!”

Acu’ patruzeci de ani, băiete!

 

Tinereţe demodată

 

Tinereţea noastră demodată

Ne trage poala hainei vechi în jos,

Atât ne-a mai rămas de altă dată:

Poeţii preferaţi ce scriu frumos.

 

Și când ţi-e faţa albă de hârtie

Şi doar în ochi lumini te mai trădează,

Trăieşti cuminte într-o poezie

A cărei lampă te veghează.

 

Cu tabieturi bine conturate,

Doar visele aleargă înapoi,

Tablouri, muzică şi versuri preferate

Ecoul vocilor apuse-n noi.

 

Tinereţea noastră demodată

Nu se mai recunoaşte în portrete,

Ea vămuieşte tot şi vrea răsplată

Şi-are parte numai de regrete.

 

Cu Poezia m-am obișnuit

 

Cu poezia m-am obişnuit

Ca un ţăran ce iese la cosit,

Şi se opreşte să-şi ascută coasa

Şi fluierând priveşte dealul, casa

Şi holda doborâtă-n urma lui

Şi din pădure glasul cucului.

 

Cum fericit e el de tot ce vede,

Aşa sunt eu în cele ce pot crede.

 

Că iarba-naltă este poezia

În care te afunzi cu bucuria

Aceluia ce se îmbracă-n flori,

Şi scrie cu peniţe în culori.

 

Vitraliile din turn

 

Mă urc în turn

Și-n turn e doar atât:

Un pat cu perne moi

Și pe un scaun călimări

Și multe foi.

În sus nu e acoperiș,

E cerul gol…

Văd nori trecând

Și păsările-n stol

Care, când plouă,

Mă adăpostesc cu aripile lor.

Odată,

A ajuns acolo sus

Un vârf de plop,

Cu crengi tremurătoare

Și i-am pus numele

”De ce te tulburi oare”?

 

În turnul meu

Nu-i iarnă niciodată,

Pentru că turnul

E visarea-mi cufundată

Într-o cerneală colorată,

Cu care chiar am încercat

Să fac vitralii în înalt.

 

Zbor imaginat

 

Un sculptor a sculptat o pasăre de-argint

Și ea-n mișcarea-i grațioasă,

Părea atât de dornică să zboare-acasă,

Dar zborul ei era numai în gând…

 

Un pictor a pictat un albatros planând

În asfințit, cu aripile întinse,

În dorul lui, cer și pământ cuprinse,

Dar zborul lui era numai în gând…

 

Eu însămi azi de mi-aș îngădui

Să fiu doar umbra gândului în zbor,

Deși aripile-ncrustate în argint mă dor

Mă voi desprinde și voi birui.

 

Un saxofon în noapte

 

Singurãtate ancestralã.

Stau singurã

Cu toatã viața în afarã.

Nimic nu se clintea

În acea noapte…

Orașul, obosit, dormea pe spate.

 

Nici troleibuze,

Nici mașini,

Nici uși trântite de vecini,

Pustii, ale orașului pasaje,

Cu trecãtorii care trec grãbiți,

Cu cerșetorii lor obișnuiți,

Toți scufundați în vise

Și atât…

Eu, singurã,

Priveam orașul mut.

 

Dar, dintr-o datã,

La un colț de stradã

Un om, cântând la saxofon,

A spart tãcerea nopții de beton,

Pãșind pe trecerea de pietoni.

 

Un om strigându-și inima

În ton,

Cu strigãtul lãuntricului meu de om!

Insist sã caut, însã, n-am descoperit

O dedublare de simțiri apropiate,

Cum a fost cântecul acela-n noapte…

 

Fără cuvinte

 

M-ai lăsat fără cuvinte

Iubite,

A rămas un bilet, cum că n-ai să mai vii,

Între noi se așterne de noapte,

Doar în versuri mai sunt zori de zi.

 

M-ai lăsat fără lacrimi

Iubite,

Au secat și izvoarele vechi,

Doar pe pietre mai sunt zugrăvite

Foste treceri, de inimi perechi.

 

M-ai lăsat fără orice

Speranță,

Este trist și e nepotrivit,

Să dau dragostei mele vacanță,

Când aveam note mari de primit.

 

Ochi de plumb

 

De plumb e cerul

Și de plumb mi-e ochiul,

Noiembrie cu foale suflă-n foc

Prin vatra de cărbuni îmi cat norocul

Și-oricât aș căuta, nu e deloc.

 

Din ce m-afund în toamna asta stinsă,

Din ce mă strâng

În mine, ca în lut,

Din aia-mi pare lumea mai restrânsă,

Prin mine trece câte-un cunoscut…

 

Primesc saluturi, toate virtuale

Și nici eu nu mai știu dacă trăiesc,

Nu mai există nici o implicare,

Ca să nu mai vorbim

De „te iubesc”…