Poezii de Liliana Liciu

1. Se-așează ploaia vertical

De vom cerși clemență cuvintelor nescrise,

Din puncte cardinale îngesuind pământul

Ne vom clădi o haltă cu porțile deschise

Ca dragostea să facă comerț cu amănuntul.

Vor ridica la diguri secunde vindecate,

Prin gânduri nedormite că-s slabe de oțele,

Iar friguri înnoptate în  dansuri cu păcate

Ne vor ciopli cu dalta albastrul dintre stele.

 

Vom deșerta și polii în prag la ursitoare

Șă sfârâie rugina pe toamne  cu arsenal

De bulgări fără margini servind ca opritoare

Când ploaia peste lume se-așează vertical.

 

2. Peregrini

 

Visul meu de ploi cu fluturi,

Marea renegându-și flota,

Drumuri înotând prin luturi,

De mult timp ne duc golgota.

 

Borne măsurând pământul,

Pelegrini spumați de sete,

Stau sub cer și-așteaptă vântul

Pe un ceas, nevrând să ierte.

 

Apele la cap de rând,

Parcă sunt păduri chelite

De barbari…Stau numărând

Zile albe, zile fripte.

 

Vremea aruncă o mănușă,

Cavaleri nu sunt deloc,

Tremură în prag de ușă

Doar un orizont olog.

 

Flori ce n-au nici dinți în gură

Și-ofilite prea devreme

Vor doar ploi, se-neacă-n zgură,

Vor să fie iar supreme!

 

Visul meu toarnă cu fluturi,

Marea acum își cheamă flota,

Vin la maluri doar rebuturi

Și-un destin ne umflă nota!

 

3. Hemoragii de patimi

 

Ne minte vara asta cu insomnii confuze,

Iar umbrele-i silabisesc greoi ecoul,

Luminile bolborosind se-nghesuie difuze,

Hemoragiile de patimi  își caută garoul.

 

Prin amfore fudul colindă iarăși vântul

Și-au răsturnat tot jarul lumii peste ploi,

Iubitule, ne minte acum  până și gândul,

Și-n a minți ne-ntrecem, jalnic, între noi.

 

N-as vrea să-mi fii un azi gata de ducă,

Te roagă frunzele cu sângele de ceară,

E liniște în noi de-aud cum se usucă

O inimă obosită la capătul de scară.

 

Și macii insolenți trișează iar culoarea

Și-n cotitura pustelor stau ca la birt,

Își rod din unghii și își beau culoarea,

Și cad mahmuri, sleiți, ca după un flirt.

 

Ne minte vara asta cu insomnii confuze

În versuri fără rime, cu pași ca de tangou,

Când marea-și scoate apa la licitație, meduze

Dansează-n umbra timpului doar în furou.

 

4. Spaima de-nchisori
   
   Se scutură pământul de vicii și tăceri,
   Iar frunza pe genunchi își târguiește vremea,
   Blestemele-n cohorte tot vin de nicăieri,
   Batista iar înnoadă bogaților averea.
   
   Ne năpădesc obuze, ne plouă niște zori,
   Bat furioase-n poartă de parcă-i gestapoul
   Venite la parada cuvintelor, ninsori,
   Când dragostea refuză să-și scrie fugatoul.
    
   Se-așează ostenite pădurile-ntomnate
   Și râd de parcă-și doresc un handicap,
   Zăpezile înălțate spre cer, infatuate,
   I-au pus toată cenușa pământului pe cap.
    
   Zile de post prea multe arată calendarul,
   Pe umerii tociți ne vor cânta prigori,
   Vom scrie poezie, ne vom iubi tot anul,
   Vom libera o lume de spaima de-nchisori.

 

5. Bănănăie toamne surii

 

În caruselul vieții ne dăm și sub picioare

Destinul fără milă ne-ncheie paragraful,

Nisipul viscolește timid în depărtare,

Sub arșița tăcerii ne scriem olograful.

 

Prin apele de vară plecate în surghiun,

Intr-o pereche de opinci pe credit cumpărate,

Bănănăie întruna, fără opreliști, în zăbun,

Toamne surii în hoarde, vâslind îndurerate.

 

Ne dojenesc la frunze luate prea devreme,

Tulpinile flămânde tributul și-l așteaptă,

Iar ceața răsculată se-ntinde la extreme,

Mai cade-o stea de scenă, o alta se deșteaptă.

 

Se trece-n grabă focul duminicilor scurte,

Se cațără iar marea pe zidu-ndoleiat,

Când stau de strajă vremii atâtea ore mute,

Pe valuri, Omenirea, o pagină a subsemnat.

 

6. Martori nemincinoși

 

De-ar trăda cumva și luna

Sub tăcuți luceferi, vântul, 

La străini ce vin întruna,

Amanet s-ar da pământul.

 

Dacă-ar fi cumva să moară

Toți soldații lumii, buni,

Neclintit ar sta-ntr-o doară

Ceasul zilelor de luni!

 

Dacă-ar fi ca să își vândă

Castelanii moștenirea,

Pe-o colibă prea plăpândă,

S-ar da naibii omenirea.

 

Stau ascunși de vremuri grele

Prin hlujeni ca de paradă,

Ierburi plânse, sub pingele,

Viața noastră-i o șaradă!

 

Dacă-ar fi să liciteze

Disperați, flăcăii,  pași

În tandemuri suedeze,

De valsări, am fi prea falși.

 

Dacă-ar fi mieii fricoși

La tăiat să stea semeți,

Martori muți, nemincinoși,

Ar fi doar niște pereți!

 

Dacă-ar fi timpul în loc

Să-l oprim în miez de viață,

Cine ar mai intra în joc

Şi ne-ar trece la prefaţă?

7. Dă-n clocot pământul

 

Ne năpădesc la vremuri tulburi,

A amuțit tot cerul de atâta ud,

Iar marea ca desprinsă din șuruburi

Revarsă arțăgoasă dinspre sud.

 

Ne-a pus cătușe grele la picioare,

Să mai alerge, acum, nu pot deloc,

Iar valurile ei parcă-s schioare,

Din urmă ne ajung.Și stăm pe loc!

 

Dă-n clocot tot pământul și se-neacă

De-atâția fluturi înotând spre mal,

Ce beau din când în când câte-o cinzeacă

Din soarele prelins. Paradoxal…!

 

Și-n lume parcă-i iarnă-n penitență,

Își fac siesta jerbele de stele,

Își spun la rugăciuni cu insistență,

Doar-doar se-ndură careva de ele.

 

Ne năpădesc la valuri tulburi

Și clămpănind din dinții lor de piatră

Ne strâng pe rând, ca în șuruburi

Iar focul tot s-a zgribulit în vatră.

 

8. Stau frunzele-n stand-by

 

 E perioadă iar de revoluție în cer,

 S-au strâns luceferii la conferință

 Și-au pregătit discursul cei cu fler,

 Revendicări să ceară, fără suferință.

 

Se-ncheie pact cu timpul cel haotic

Și nimeni nu vorbește-n front,

Se-aude arar doar vântul mai habotnic,

Semințelor purtate vrând decont.

 

Și stau în stand-by niște frunze,

Semnal așteaptă ca să cadă,

Flămânde sunt și palide, confuze,

Copacul lor acum e tot o plagă.

 

La rând mai stau, la grupa sanguină,

Ținându-se de mână rușinate,

Mai multe umbre fugărite de lumină,

Pentru efortul ce-au depus vor acte.

 

Pământul vrea și el dovadă

De-i plat ori de-i rotund și încurcat

De toți cei adunați ca la spovadă,

Așteaptă în genunchi exasperat.

 

9. Ne plouă

 

Ne plouă, iubite, ne udă salcâmii,

Muşcatele toate se plimbă-n décor,

Timpul obraznic îşi alege stăpânii

Arătându-şi talentul de compozitor.

 

Ne plouă, iubite, cerul pe tâmple,

Din ani obosiţi  acum ne-mpletim,

Când dorul e gata versul să-ţi umple

Nu vrei anotimpul să-l infrunzim ?

 

10. Oameni de zăpadă plâng

 

Cad peste  noi la ierni cu gheaţă

Şi clipele ostenite acum ne ning,

Se-aşează straturile-n ceaţă,

Iar firele de păr cu alb se sting.

 

Să mai ieşim în lume nu-ndrăznim,

Omătul tot sporeşte şi ne strâng

De gât la geruri când ne sprijinim

De oameni de zăpadă care plâng.

 

Ca pe un ring suntem acum lăsaţi,

Primim din când în când o lovitură,

Când cad ca şi făina, îmbrăţişaţi,

Noi aşteptăm tăcuţi cărări de zgură.

 

Pierduţi suntem demult în labirint,

Ne pune iarna la-ncercare,

Zăpezi tot mint, apoi dezmint,

Însă nu iau pe nimeni la-mbarcare.