Poezii de Liliana Liciu

Îmi cânt 

Îmi cânt suferinţa şi dorul mi-l plâng,
Îmi chem depărtarea şi ziua mi-o duc
La extreme de vise când toate se frâng,
Îmi scriu poezia să nu mă usuc.

De cuvinte risipă nu vreau ca să fac ,
Cu tainele vremii război acum duc,
Când dorul mi-l ştiu demult cardiac
Îi fac inimii din ele, să doarmă, fultuc.

Să-mi doarmă şi norul, treze să fie
Pădurile-n rânduri, sub foşnet de lună
Îmbrăcată de versuri cu fustă şi ie,
Să nu m-aţipească îi dau şi arvună.

Să-ți mai fiu

Depărtarea m-apasă, iubitule, rău,
Iar frunza mă minte cum că e vară,
Ți-e dorul plecat departe prin hău,
De parcă aș fi pentru el o povară.

Timpul ne mână mai ceva ca un birjarul
Ploile toamnei ce-ai căzut alandala,
Nimic nu le-oprește, nici măcar zidarul
Și-au stabilit indolente-ntre noi capitala.

Mi-e foame, iubitule, mi-e sete, mi-e frig,
Mi-e dor de pădurea odată rebelă,
Când nopți te-ascundeau ca eu să te strig,
Mi-e dor să-ți mai fiu ca-ntr-o acuarelă.

Noi

De ce ar trebui să-mi juri tu oare,
Când mi-s scăldate tainele în jar
Sub lacrimi priponite, nu la întâmplare,
În poarta mea, să te împiedici iar ?

De ce ar trebui apoi să-ţi fie frică ?
Doar verile mereu ne sunt umbrelă,
Adăpostiţi să stăm cumva la o adică
Să mă îmbraci cu vers doar din dantelă.

Și să mă minţi aşa cum plouă vara
Peste iubirea noastră şi-n păcate
Să cadă iarba când ne-ascunde seara
De lumile îmbătrânite şi turbate.

Iar ploaia s-o aduni apoi pe pleoape,
S-o bem, să nu mai ştim de noi
Ca după-o disperată foame de aproape
O viaţă-ntreagă fără dans în doi.

Și să trăim iubitule, ca doi actori,
Să ne lăsăm sărutul dezgrădit,
Să te aud în gând cum te strecori ,
Să ne iubim pe tot nisipul adormit.

Dacă aş şti 

Ţi-aş spune ,,rămâi, dar nici nu mai ştiu,
Ţi-aş spune să taci, un ocean nemişcat
Să te-aducă-napoi, rătăcit ca un fiu
Al galantelor ploi din cerul roşcat.

Ţi-aş prescrie păcatele-n luminile stranei
Poeme sub pală de vânturi de lume ,
Pe urma lăsată ţi-aş scrie, a toamnei ,
Rătăcită-n copacii care n-au nici un nume.

Ţi-aş pune în braţe amurgul plăpând,
Din adâncul cu aripi un sărut neîmblânzit,
Îngânare de daruri în focul arzând ,
Dacă tu doar la mine te-ai opri din iubit.

Iubitule

Zăpada-mi cade prea tăcută
Şi prea devreme pleacă toamna
Plângând şi la şireturi desfăcută,
Cu frunze-n păr. Ce râde iarna !

Te-ai dus, iubitule, cu ea de mână
Vă-ntreceti prin pădurile de aburi,
Ce univers acum oare vă mână
De vin grămezile cu voi de alburi?

O fi un vis cu ploaie în oglindă
De furioşi nămeţi cu steme-n frunte
Lăsaţi peste cărări, când sub o grindă
Oftând se-ascund doruri mărunte.

O fi poate fereastea fără casă,
Oceanul cel căzut demult în algezie,
Fluturi în gloată răcorind o creastă
Şi-o toamnă fără rimă-n poezie.

O fi…n-o fi…cine mai ştie?!?

Roşesc trandafirii

Când treci prin poarta mea, sfios, ridică
Cu inima toţi trandafirii nedormiţi de ieri
Ce stau plecaţi doar pentru tine şi dedică
Potecilor umbrite, curtenitoare primăveri.

De vezi lumina dorului aprinsă-n suflet
Tu mâinile drept streaşină să nu le pui,
S-o laşi să-ţi intre-n ochi, de-atâta umblet
Să cazi epuizat, doar ei şi lor să te supui.

De simţi apoi toţi trandafirii cum roşesc
Ca un amurg flămând, ce-i sărutat de stele,
Petalele tăcute cum mă înfrunzesc
Am să te-aştept cuminte şi -mbrăcată –n ele.

Să-mi laşi răgaz să-nchid spre seară uşa ,
Să pleci numai atunci când vor pleca cocorii,
Când dragostea şi-o scutura apoi cenuşa,
Să facă de necaz o revoluţie toţi norii. 

Tăcut

Aud mereu cât de tăcut mai eşti
Şi cât ai vrea să strângi în braţe marea,
De-aş fi şi eu în fluxul ei, apoi din ceşti
Mi-ai bea albastrul, valul, starea.

Îmi spui că noaptea tu mă înveleşti
Fără să ştiu, în somn, cu trupul tău,
Că-mi furi sărut apoi mă părăseşti,
Însă eu ştiu. Dar tac. Căci nu mi-e rău !

Pădurea vrei acum fără copaci,
Iar anotimpul să se ascundă din vâlcea,
De-as vrea, îmi spui, să mă iubeşti stângaci,
Tu ceaşca ai schimba-o c-o ulcea.
 

Terebentine

Miros cărările pe unde calc a tine,
Iar între spații de lumină plâng ușor
Copacii toți, scurgând terebentine
Pe urma ta…pe râsul tău…Cât dor!

S-au îmbrăcat de gala râurile toate
Și-au pus la gât albastre pietre,
Pământul lud din laviță își scoate
Pantofii de biserici –a lor zestre.

Ies fluturii ascunși de stelele rebele,
Aripile le-au sângerat prin mărăcini,
Iar tălpilor demult le-au pus pingele,
Căci niște nopți au dat drumul la câini.

Când luna adânc căzută e pe gânduri,
Stau ursitoarele în capul mesei,
Un vânt peltic citește printre rânduri
Și-adorm ușor potecile cenușăresei ! 

Somn pe ram

Să punem câini de bază la hotare,
Amurgurile să le ţinem treze,
Străini de vază vin din depărtare
Iubirea să ne contabilizeze.

Să facem gard înalt înspre grădină,
Să ne spălăm poteca de păcate,
De vor săpa cumva la rădăcină
Îi vom lăsa ca de necaz să crape .

S-avem tot restul vieţii pentru noi,
Să bată harnică iubirea-n geam,
Să nu ne- o jefuiască ierni şi ploi,
Să adormim ca merele pe ram. 

Foame

Torent pe sub deal, tăceri printre rânduri,
O boltă-mbrăcată în opreg şi cămaşă ,
Dezertări şi-o clepsidră lipsită de gânduri,
Atât ne-au rămas şi-un întreg, pătimaşă.

Ne mângâie foamea vocea pădurii ,
Pe buza fântânii ne aşează sălbatici,
Lângă noi îşi descalţă însetată, condurii,
Luna, mirându-se cât suntem de apatici.

Un murg rătăcit pe o şa ne adună,
Arzându-i de halcă, iubirea-i urmaşă,
Din frunzele-n vânturi îi facem cunună,
Dând bice timpului cu o cravaşă.

Când dorul îşi lasă o mână pe-o harpă,
Tropăie noaptea peste tot şi prin noi,
Un opaiţ şi-aprinde pământul ce-şi sapă
Prin cucută-de-apă, cărări fără ploi.

Mi-e foame de-un crud, mi-e frig pe sub stele,
Mi-e sete, dar ciutura văd că e spartă,
Aştept de la tine acum o părere,
Mi-e frică ca setea să nu ne despartă.

Iubeşte-mă, urăste-mă…

Iubeşte-mă ca pe o frunză, iar şi iar,
Gătită pentru sărbătoarea sfântului sărut,
Ca pe felia ultimă pe masa de stejar,
Te scaldă-n apa mea de rău fără trecut.

Urăşte-mă cum dealul îşi respinge iarba
Ce-şi oboseşte căruţele către hambare,
Când precupeţii stau cu mâinile în şold degeaba
Căci zahăr n-au nici măcar teii –n galantare.

Iubeşte-mă de parcă mâine nu ai mai trăi
Şi lasă-mi moştenire toţi goldanii copţi,
Iar dacă norii primăverilor s-or înrăi
Mă învelesc cu umbra lor, de nopţi.

Urăşte-mă de parcă s-a topit vulcanul,
Cu el păcatul nostru dezlegat ori neştiut
Şi toţi gheţarii munţilor, căci este anul
Iubirii noastre de un verde absolut.

Iubeşte-mă de parcă-i prăbuşit pământul
Şi am rămas pe lume numai noi
Şi craterul imens pe care-l sulfă vântul,
Curenţi cu dinadinsul trăgându-ne-n napoi.

Iubeşte-mă ca pe un răsărit în zi de faur,
Urăşte-mă, dar poartă-mă la mână Solunar
Şi fii de acum căutătorul meu de aur,
Iar eu mereu, pepita ta din buzunar.


Umbră de lume

Hai să găsim antonim încleștării,
Cărărilor toamneiscriitură de soi,
Goi să ne poarte în smintire toți sorii,
În umbră de lume, să trăim fără ploi.

Și-au pus pe tapet averea copacii,
Iar au dureri ucigașe de cap,
Cine oare o să-i culeagă, săracii,
Dacă noi nu vom fi…ca un leac?

Pace să facem între pietre și sate,
Frigul din toți să-l lăsăm fără grai,
Zvonacii să vândă știri expirate
Nopților sub cearceafuri de putregai.